Retorica

Retorica

I. Categoriile (canoanele) retoricii clasice

 

1. Invenţiunea (inventio) – alegerea a ceea ce autorul doreşte să spună. Inventio descrie latura argumentativă, persuasivă a retoricii.

 

2. Dispoziţiunea (dispositio sau taxis)  – modul în care se organizează un discurs sau un text

Dispositio în oraţia clasică cuprindea următoarele părţi:

Exordiu – partea de început a discursului, cu funcţie esenţial fatică, cuprinde un expozeu scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată.

Naraţiune – expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Aceasta cere claritate, concizie, credibilitate.

Discuţie sau confirmare – regrupează argumentele proprii şi este urmată de o respingere care distruge argumentele adverse. Se utilizează exemplele şi amplificarea, care permite trecerea de la „cauză“ la „problemă“. Amplificarea cuprinde descrieri şi digresiuni, formulări patetice, amintirişi citate, fraze şi sinonime. Confirmarea recurge la logos, dar şi la pathos pentru a provoca emoţii (mila, indignarea) în cadrul oferit de acumulări şi cascade de argumente expuse simultan cu discutarea motivelor.

Peroraţie – recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă), la apeluri emoţionale şi la o structură recapitulativă (în care se rezumă argumentaţia).

* Pentru cele patru secvenţe ale dispoziţiunii (sau taxis) se mai folosesc şi

următorii termeni echivalenţi: introducere/exordium; stabilirea faptelor/naratio;

împărţirea/partitio; dovada/confirmatio; respingerea/refutatio; concluzie/peroratio.
3. Elocuţiunea (elocutio)- reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul în care retorica se intersectează cu literatura. Elocuţiunea nu priveşte metodele de prezentare orală a unui discurs, ci insistă asupra stilului, a redactării, a organizării acestuia în detaliu. Elocutio face apel în principal la figuri, la alegerea şi dispunerea cuvintelor în fraze, la producerea efectelor de ritm (prozodie, omofonie).
4. Memoria (memoria)- memoria se referă atât la pregătirea comunicării, cât şi la aspectele performative ale comunicării, în special în cazul comunicării orale şi/sau improvizate. Memoria nu este doar o problemă a oratorului, ci mai ales a modului în care audienţa va reţine cele comunicate prin intermediul discursului. În acest scop, anumite figuri ale discursului sunt hotărâtoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea, enumerarea).

 

5. Declamarea (pronuntatio) se referă la expunerea orală şi la folosirea gesturilor, deci la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice, dar sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a discursului, scris sau oral.

 

II Strategii retorice

Ethos: se referă la obietivitatea şi credibilitatea oratorului.

Pentru Aristotel (Etica nicomahică,1139) ethosul este de natură morală, şi nu intelectuală. Aristotel susţine că oratorul trebuie să apară simultan informat şi binevoitor asupra unui subiect.

Pathos: termenul desemnează apelul la sentimente.

Cicero recomanda folosirea pathosului în concluzia/finalul unui discurs, dar apelul la emoţii nu se poate reduce doar la acest nivel.

Critica retoricii are tendinţa de a sublinia supraevaluarea pathosului, a emoţiei în acelaşi timp cu subevaluarea logosului, a mesajului. Vezi, de exemplu, fragmentul din Shakespeare în care Antoniu, adresându-se mulţimii după moartea lui Cezar, dirijează revărsarea mâniei acesteia asupra conspiratorilor prin procedee care acţionează pentru stimularea milei. Antoniu realizează aceasta atrăgând atenţia asupra fiecărei răni de pumnal prin apeluri patetice şi descrieri intense. Aceste procedee sunt susţinute de aluzii la încălcarea unor valori general-umane ca prietenia (Shakespeare, Iuliu Cezar):

„Priviţi, pumnalul Cassius pe-aici
L-a-înfipt şi invidiosul de Casca.
Uitaţi-vă cum sfîşie mantaua.
Iubitul Brutus pe aici înfipse
Pumnalul lui şi lama blestemată,
Scoţînd-o, sângele lui Cezar, iată,
Afară năvăli să vadă dacă
Iubitul Brutus ciocănise-n poartă,
Aşa câineşte. Brutus pentru Cezar
Era, precum o ştiţi, un înger. Zei,
Mărturisiţi ce drag îi fuse Brutus
Prea nobilului Cezar. Mai avan
Nu l-a durut o altă lovitură
Văzând pe Brutus că loveşte, Cezar
De nerecunoştinţă doborât
A fost mai mult decât de ascuţişul trădării…“

 

Retorica dispune de un vast repertoriu de figuri folosite pentru a provoca un

răspuns emoţional (apostrofă, ironie etc.)

 

Logos:  desemnează recursul la raţiune. Aristotel considera că orice comunicare ar putea fi realizată doar prin această strategie, dar datorită „slăbiciunii“ omeneşti trebuie să se recurgă şi la celelalte două strategii. Termenul grecesc logos este investit cu mai multe sensuri decât „raţiune“şi desemneazăşi „discurs/vorbire“.

 

 

III Figuri de stil

Clasificare:

1. Figuri de sunet
a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor elemente:
a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa, rima etc.);
a2) silabice;
a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată, dar cu sens diferit (paronime);
a4) verbale;

b) accidentele fonetice – toate procedeele de deformare a semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sincopa);

c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii semantice (anagrama,

calamburul, palindromul).

 

2. Figurile de construcţie– sau figurile sintactice legate de structura frazei

– permutarea (inversiunea), bazată sau nu pe simetrie (chiasm şi

antimetateză);

– sustragerea (elipsă, asindeton);

– repetiţia (epanalepsă, anaforă) cu următoarele subcategorii:

– figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea, climaxul, anticlimaxul,

repetiţia);

– construcţii sintactice (care existăşi în limbajul curent): asindeton, polisindeton;

elipsă, zeugmă, anacolut, dislocare, hiperbat, inversiune;

3. Figuri semantice – tropi

– tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie istorică, culturală,

litotă, licenţă, ironie);

– tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate logică cauză-efect, produs-loc de origine, etc.şi metaforă).
Dintr-o altă perspectivă, R. Jakobson propune clasificarea figurilor semantice în:
– seria metonimică: metonimia, sinecdoca;

– seria metaforică: metafora explicită sau implicită, comparaţia, personificarea,

antonomaza, oximoronul, epitetul, simbolul.

4. Figurile de gândire

Sînt figuri logice care se bazează pe relaţia oratorului cu discursul său şi afectează structuri mai extinse ale textului (întreg discursul),şi nu doar un cuvânt, o sintagmă sau o frază: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, prosopopeea, portretul, reticenţa, tabloul, apostrofa, deliberarea.

 

IV Locuri comune (topoi)

 

Definiţie: cf. gr. topoi (sg. topos), lat. loci (sg. locus communis); aceşti termeni trimit la

noţiunea de plasare, de localizare – la nivelul memoriei individuale şi colective – a unor idei admise în mod general, a conceptelor, a citatelor, a asociaţiilor consacrate (cum ar fi, de exemplu, culoarea albă pentru puritate, balanţa pentru justiţie, crucea pentru sfinţenie etc.).
Printre locurile obişnuite le regăsim pe cele:
– ale modestiei;
– ale timpului care lipseşte sau care nu trebuie irosit („toate la timpul lor“);
– ale banilor care lipsesc sau care nu trebuie irosiţi;

– ale cantităţii, calităţii, unicităţii („nu trăim decât o dată“);
– ale invocării a ceea ce este preferabil faţă de ceea ce nu este etc.

 

 

Exerciţii

1. Identifică topoi medievali în următorul fragment din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie.

 

a) Drept acéia să cade fiiului împăratului, carile iaste fiiu lui Dumnezeu, să judece dreptu, că şi judecata a lui Dumnezeu iaste, iară alt a nimănui. Și vă plecați suptu putérnica mâna lui Dumnezeu, cum zice apostolul, ca făcătoriului şi împăratului vieții şi al veacului nostru, cu toată frica şi cutremurul, ca într-o vréme să vă înalțe şi să trăiți mult pre pământu bun. Acum pricepeți, împăraților, şi vă învățați, toți cei ce judecați pământul, lucrați Domnului cu frică şi vă bucurați cu cutremur, primiți învățături, ca să nu să mânie cândva Domnul spre voi şi să pieriți din calea dreptului, când se va ațița de pripă urgiia lui.

 

b) Măcară de eşti împăratu, măcar domnu, măcară bogat, măcară sărac, tot vă închinați razimului picioarelor lui, că iaste sfânt, şi acela iaste domnul şi judecătorioul cel înțeleptu şi înfricoşat şi vécinic. Deci, de vei judeca pre cineva cu judecată nedreaptă şi fățarnică, Dumnezeu va fi ție şi oamenilor tăi judecător cu plată, că zice: „ Eu suntu izbânditoriul şi voi izândi”. Iară prorocul zice: „Jalea şi suspinile săracilor le-ai auzit, Doamne, gătirea inimilor lor le-au socotit urechea ta. Judecă săracului şi smeritului, ca să nu mai adaogă după acéia omul de a să mări pre pământu”. Dreptu acéia, ascultă, şi ia aminte şi socoteşte, să nu mai adaogă omul după acéia a să mai înălța. Că iaste zis: „În zadar va fi turburarea celor ce să mărescu”. Iar de vei face judecată fățarnică, tu cugetă cându să va lua judecata de la tine şi să va da altuia, carile va judeca cu dreptate oamenilor lui Dumnezeu. Și va face izbândă Dumnezeu, precum au zis: „si suspinile săracilor nu vor peri până în sfârşit”. Că măcară de eşti şi împăratu sau domnu, iar judecata tot iaste a lui Dumnezeu şi cu porunca lui eşti pus păstor tu, şi tocmitor faptelor lui. Pentru acéia scrie, de zice: „Fraților, judecați pe direptaté şi priiatenilor şi streinilor şi celor mari şi celor mici. De niminea să nu-ți fie ruşiné, că judecata iaste a lui Dumnezeu”. Ci câtă vréme va fi dată pre mâna ta, fie-ți grijă şi frică de slujba care ți-au dat-o Dumnezeu în seama ta, că nici ai adus nimic cu tine într-această lume, nici vei să iai nimic.

 

c) Iar cel ce să va nevoi cu milostenie, cu rugă şi cu alte bunătăți, aceluia i să vor curăți mulțimea păcatelor. Și iar mai zice Hristos la Evanghelie: „Nu îngropareți avuțiia voastră în pământu, unde o strică viermii şi o putérezeşte putrejunea şi o sapă furii şi o fură, ci strângeți avuțiia voastră în ceriu, unde nici viermii o strică, nici putrejunea o putrezeşte şi unde furii nu o sapă, nici o fură. Că unde iaste avuțiia voastră, acolo va fi şi inima

voastră“.

 

d) Și această să nu le gândeşti că le grăescu eu din capul mieu, ci toate le-am aflat în sfintele scripturi, şi ți le grăescu ca să-ți fie de certare şi de învățătură şi de toată trezviia şi chibzuiala şi bucuriia ce va să fie, cum ți le voi arăta mai nainte pre amăruntul şi le vei vedea chiar. Deci să nu pae cuiva rău, sau să aibă vreo împutăciune spre noi pentru acéste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, şi v-am adus aminte.

e) Vezi, fătul mieu, acestu împăratu, care dintâi fu rădicat de Dumnezeu den oamenii săraci şi-l mări şi-l puse împărat pre pământu, cum iaste scris: „Domnul sărăcéşte şi îmbogățéşte, pleacă şi înalță, carele rădică pre cel sărac din pământu şi din gunoi, pre cel mişăl îl înalță şi-l pune mai mare şi biruitoriu oamenilor şi-l face moştnean scaunului slavei”. Văzuşi pre săracul, că fu rădicat din pământ, şi pre mişăl, că fu înălțat din gunoiu? Cunoscuşi că fu pus pre scaunul mărirei şi cu cinstea împărătească cinstit, şi-l puse împărat şi biruitor şi proroc? Că zice Scriptura: „Că şi Saul iaste întru proroci”. Și să sfârşi Saul prorocind, căci când fu el unsu de Samoil spre împărăție şi să dăspărți de la dânsul, cându să încetă şi el cétei prorocilor, duhul lui Dumnezeu fu pre Saul. Iar el, ca un nemulțumitoriu ce era, nu vru să mulțumească şi să laude pre Dumnezeu, carele-i dedése atâta putére, ci să porni cu fărdelegile sale în lucruri réle şi care nu să cădea, cum ai auzit mai nainte spuindu de dânsul pre scurt. Și pentru acéle fărdălegi ale lui îl déde Dumnezeu în moartea cea amară, şi să sfârşi rău şi cu ocară mare.

 

f) Pentr-acéia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici țăran, nici nimeni să-şi rădice firea şi gândul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpânul lor. Că cel ce să va ispiti a-şi rădica mâna asupra stăpânului său fără dreptate şi asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu şi unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă îşi va aduce mâniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, şi urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dânsul. Că împărățiia şi domniia a împăraților şi domnilor, care iaste pre împărații şi domnii cei credincioşi şi drepți, acéia iaste împărăție şi domnie cerească. Și Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat şi va judeca lumea pre dreptate.

 

 

2. Identifică în această cuvântare părţile care alcătuiesc un discurs, strategii retorice, figuri de stil şi locuri comune.

 

La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură
de Antim Ivireanul

Pohta cea mare şi dragostea cea curată, iar mai vârtos să zic, datoriia cea părinţească ce am cătră dragostea voastră m-au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm sufleteşte, de vreme ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrednic să vă fiu păstor şi părinte sufletesc şi învăţătoriu la lucrurile céle ce ar fi spre folosul mântuinţii sufletelor voastre. Pentru care lucru aveţ datorie cu toţii, de la mic până la mare, să mă ascultaţ la céle ce vă învăţ de bine şi de folos, că acea ascultare nu o faceţ mie, ci lui Hristos, după cum zice la 10 capete ale Lucăi: Cel ce ascultă pre voi, pre mine ascultă şi cel ce să leapădă de voi, de mine să leapădă. Aşijderea şi fericitul Pavel zice la 13 capete cătră ovrei: Fraţilor, plecaţi-vă învăţătorilor voştri şi vă cuceriţ lor că priveghiază pentru sufletele voastre, ca cum ar fi să dea cuvânt, ca cu bucurie aceasta să facă, iar nu suspinând, că nu iaste de folos voao aceasta.

Drept aceia n-am pregetat, nici am lenevit, ca să nu fac datorie, după porunca stăpânului şi învăţătorului nostru Hristos, căruia mă şi rog ca să-m dea putere să vă pociu spune ceva de folos; ci vă pohtim de ascultare.

Precum un om casnic, vrând ca să samene grâu curat în holda lui, pune multă nevoinţă de-l cérne şi-l curăţă de neghină şi de altele, aşa şi sfinţii părinţii noştri au pus multă nevoinţă de au cernut cu ciurul chibzuelii toată sfânta Scriptură şi au ales ca nişte grâu curat din toate bunătăţile câte ar putea fi acéste trei bunătăţ mari: credinţa, nădéjdia şi dragostea şi le-au sămânat în holda sfintei bisérici, adecă în adunarea şi în inima celor credincioş. Şi are datorie fieştecare creştin a le ţinea şi a le face, căci fără acéste trei bunătăţ nu iaste cu putinţă nici cu un mijloc să se mântuiască creştinul, măcar de ar zice cine ce va vrea, căci acéstéa sunt teméele creştinătăţii. Că precum nu iaste cu putinţă a trăi neştine pre pământ fără de hrană trupească şi fără de îmbrăcăminte şi fără de somn, aşa nici fără de acéste trei bunătăţ carele sunt, precum am zis şi mai sus, credinţa, nădéjdea şi dragostea. Ce întâi voiu zice puţine cuvinte pentru nădéjde şi pentru dragoste, apoi voiu zice, pre urmă şi pentru credinţă, mai pre larg.

Nădéjdea iaste o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului, din dumnezeiasca strălucire, ca să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnzeu, ci să fie încredinţat cum că va lua, prin pocăinţă, ertăciune păcatelor şi verice altă cérere, sau trecătoare, sau vécinică. Şi iaste nădéjdia de 2 féliuri: una bună şi alta rea. Bună iaste acéia când nădăjduiaşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce va să petreacă, că nici ostenéşte, nici cheltuiaşte nimic, cum zice David, că: Cel ce nădăjduiaşte spre Dumnezeu mila îl va încungiura. Rea iaste acéia când nădăjduiaşte cineva la om să-i facă vreun bine, sau vreo îndemână la lucrurile céste trecătoare ale lumii, care nădéjde iaste mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăş David: Nu vă nădăjduiţ pre boiari, pre fiii oamenilor, la carii nu iaste mântuire. Aşijderea zice şi Solomon: Blestemat să fie tot cel ce nădăjduiaşte spre om.

Dragostea încă iaste o unire a mulţi într-una şi cale cătră Dumnezeu şi vârf tuturor bunătăţilor, după cum o adeverează şi fericitul Pavel la 13 capete cătră corinthéni, zicând: Decât credinţa şi decât nădéjdia iaste mai mare dragostea. Şi iaste şi aceasta de 3 féliuri: una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimitoare şi rea. Dragostea cea dumnezeiască iaste acéia ce zice la A dooa lége, la 6 capete: Să iubeşti pre domnul Dumnezeul tău i proci; iar cea firească iaste céia ce iubesc părinţii pre fii şi fiii pre părinţi şi fieştecare pe ruda sa şi pe priiatenii săi. Iar pentru dragostea cea pătimitoare şi rea, nu vom zice nimic, pentru căci fieştecare înţelept şi temătoriu de Dumnezeu o cunoaşte că nu e bună; şi pentru acéia, lipsească vorba ei de la mijloc, ca să nu ne spurcăm auzul.

Credinţa iaste fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu să văd dovediri, după cum zice apostolul Pavel: Şi fără de credinţă nu iaste cu putinţă nimeni să se mântuiască, precum vedem aceasta la toţ sfinţii şi la toţ drepţii cei mai înainte de lége şi cei de după lége. Că pentru credinţa lor cea dreaptă au aflat har înaintea lui Dumnezeu şi au făcut minuni mari şi preste fire, facând folos şi lor şi altora; şi era de pururea ochii lui Dumnezeu asupra lor şi cu urechile lui asculta rugăciunile lor, după cum zice David.

Aşijderea şi în sfânta Evanghelie vedem, în bogate locuri, că cei ce mergea la domnul Hristos, cu credinţă, auziia din gura lui: După credinţa voastră să se facă voao şi îndată să tămăduia, ver de ce boală ar fi fost. Şi putem lua pildă şi de pe vameşul acest de astăzi, ce pomenéşte sfânta Evanghelie, că bătându-ş pieptul şi zicând cu credinţă: Doamne, fii milostiv mie, păcătosului să pogorî îndreptat.

Dară noi, acum, că ne numim creştini, de pe ce fapte bune socotiţ că ne vom putea arăta creştinătatea şi blagocestiia ce avem şi să fim aleş şi despărţiţ de neamurile ce zicem noi că sunt păgâni? Că de vom zice: de pe credinţă, ne înşălăm, că noi credinţă nu avem: că de am avea credinţă am iubi pre Dumnezeu şi am păzi cuvintele lui şi am face, după putinţă, poruncile lui. Că zice la Ioan, în 14 capete: De mă iubéşte neştine, cuvântul mieu va păzi. Iar noi, în loc de a-l iubi şi a-i păzi cuvintele îl înjurăm şi-i ţinem cuvintele de râs şi de batjocură, ca când ar fi nişte basne. Iar de mă veţ întreba, în ce chip îl înjurăm, să vă spuiu: când înjurăm de lége pre cineva, pre Dumnezeu înjurăm. Că v-am spus mai sus, că credinţa iaste numai de un fel şi toţ oamenii cred în Dumnezeu, că Dumnezeu iaste liagea şi făcătoriul legii; şi pentru căci înjurăm légia, înjurăm pre Dumnezeu şi pentru acéia, iată dară, că n-avem credinţă.

De vom zice de pe nădiajde, că suntem aleşi din păgâni, nici aceasta nu o avem, căci că de am avea credinţă, poate doară că am avea şi nădiajde, că v-am spus mai sus că întâi iaste să crează neştine în Dumnezeu, apoi să nădăjduiască.

De vom zice de pe dragoste, că suntem aleş din păgâni, nici acéia nu o avem, că zice Ioann: De va zice cineva că iubéşte pre Dumnezeu şi pre fratele lui îl urăşte, mincinos iaste; că de vréme ce nu iubeşte pre fratele lui, că-l véde, dar pre Dumnezeu, că nu-l véde, cumu-l va putea iubi? Şi iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi şi nepohtindu-ne binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu, n-avem nici credinţă, nici nădiajde, nici dragoste şi suntem mai răi, să mă ertaţ, decât păgânii. Că zice apostolul Pavel: Limbile n-au lége şi fac ale legii. Iară noi, având lége, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoş decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţ cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare nu înjurăm cu acéstia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocărâm cu acéstia poruncile lui? Că el singur ne-au arătat şi ne-au învăţat acéste taini, ca prin mijlocul lor să ne curăţim de păcate şi să-l înblânzim asupra noastră la scârbe şi la nevoi.

Dară noi, deaca auzim pre cineva că înjură [în jurăminte] de céle ce am zis, în loc de a-l certa şi a-l înfrunta, ca pre un om făr’de socoteală, noao ne pare bine şi râdem. De sunt acéstia lucruri creştineşti, zică cine are Dumnezeu.

Încăş, pe lângă acéstia toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinţii noştri îi ocărâm şi-i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ţinem intr-o nimica, pre călugări îi clevetim, pe preoţ îi ocărâm, bésericile le ţinem ca nişte grajduri şi când mérgem la dânsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul, unul altuia mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile şi praznicile nu le ţinem, ca o nimica, ci atuncea facem céle mai réle, de bucurăm pe dracul şi atunce vindem şi cumpărăm.

Şi în scurte vorbe, ne-am abătut cu toţii din calea dreptăţii şi împreună ne-am netrebuit, după cum zice David şi nu suntem până întru unul a cunoaşte şi a cerca pre domnul. Căci fiind orbiţ de deşărtăciunile céle lumeşti, nu ne bucurăm la altceva făr numai la lucrurile întunéricului veacului acestuia; şi suntem porniţ cu toţii spre răutăţ, ca o roată când dă de vale şi nu să poate opri şi suntem toţ, cu totul, ca nişte dobitoace necurate, tăvălindu-ne în răsfăciunile céle spurcate şi de nimica.

Şi acéstia toate nu să trag dintr-alta, fără numai din necredinţa noastră; că ni s-au împietrit inimile întru răutăţ, ca a lui faraon şi umblăm, ca nişte cai sirepi, făr de zăbală şi fărde ruşine, până vom cădea într-o vreo propastie şi vom peri. Cu acéste fapte ne lăudăm că suntem creştini! O, vai, de capetele noastre! Şi cu creştinătatea ce avem poate că vom fi socotind că numai căci ne numim creştini ne vom spăsi! Ba! Ci mai mare osândă vom să luom, de nu ne vom pocăi şi de nu ne vom lăsa de răutăţile noastre. Că zice Hristos: Nu cei ce-m zic mie Doamne, Doamne, vor întra întru împărăţiia ceriului, ci cei ce fac voia mea. Spuneţi-mi, rogu-vă, că eu poate că-m voiu fi eştit din fire, care voe a lui Hristos facem, sau care poruncă ţinem? Eu nu poci cunoaşte altceva, făr numai un nume uscat şi sec, ce avem făr de nici o faptă bună. Şi încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dumnezeu pe voia noastră pentru căci ne numim creştini! Ba încă bine că nu ne prăpădéşte ca pe sodomiténi, că vedem depărtarea lui Dumnezeu cu ochii noştri şi cunoaştem că din răutăţile noastre ne vin atâta féliuri de boale şi atâtea féliuri de morţi şi alte nevoi şi scârbe şi nicidecum nu ne venim în fire, ca să ne părăsim de răutăţile noastre.

Ci iată, că vă zic, iubiţilor miei şi vă învăţ cu frica lui Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstoriu ce vă sunt, să vă veniţ în fire şi să vă căiţi de lucrurile céle necuvioase, că Dumnezeu iaste milostiv şi deaca va vedea întoarcerea noastră şi pocăinţa cea bună, ne va erta. Că zice prin rostul Isaiei: Întoarceţi-vă cătră mine şi mă voiu întoarce şi eu cătră voi.

Şi vă poruncesc tuturor, câţ sunteţ cu meşterşug şi cu neguţătorii, veri de ce breaslă, ca de acum înainte, duminecile şi sărbătorile céle mari ce să numesc domneşti şi ale Maicăi Précistii şi a unora din sfinţii cei numiţ, să vă închideţ prăvăliile şi nici să vindeţ, nici să cumpăraţ nu numai de la creştini, ce nici de la turci, nici de la alţii, nici să lucraţ şi precum zic să faceţ, că nefăcând să ştiţ bine că vă voiu pedepsi besericéşte, cu pravila şi pre dreptate, nefăcându-vă nici o năpaste. Şi încăş, pre carii să vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii şi poruncii besericeşti îi vom pedepsi şi cu domniia.

Şi nimeni să nu socotească, din voi, şi să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ş caută vlădiciia lui, ci să améstecă întru ale noastre? De n-aţ ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă învéţe, iată că acum veţ şti că am treabă cu toţ oamenii câţ sunt în Tara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lége cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletéşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu.

Ci vă caută în scurte cuvinte să mă ascultaţ de veţ fi creştini şi de vă ţineţ ai lui Hristos, că precum nu pot fi oile fărde păstoriu, aşa nici norodul fărde arhiereu şi verice va păsa cuiva la céle sufleteşti, alérge la mine ca la un părinte, că-l voiu vindeca, cu ajutoriul lui Hristos.

Încăş poate să zică fieştecine din voi, în gândul său: dară noi avem nevoi gréle asupra noastră şi nu putem să facem acéste ce zici; ci eu încă zic că iaste aşa şi crez. Numai la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţ voi, trag şi eu; dară n-am putére să zic nici să gândesc aşa, căci că precum cére împăratul dăjdi de la noi, aşa ne cére şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos la Evanghelie: Daţ ale chesariului, chesariului şi ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu. Să nu socotiţ că-i va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru căci avem nevoi, deaca nu vom face după putinţă şi poruncile lui, ce ne va băga de unde nu vom putea să mai eşim. Ci să lăsăm năravurile céle rele şi obicéele céle necuvioase, ca doară s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte şi să ne chivernisească cu mila lui cea bogată, căruia mă şi rog să tipărească şi să pecetluiscă în inimile voastre acéstia câte v-am vorbit, ca să nu le uitaţ, ci, după putinţă de pururea să le faceţ şi precum înţelepţéşte pre cei orbi şi pre cei sfărâmaţ îi îndreptează aşa să ne înţelepţească şi pre noi şi să ne îndreptéze pre calea cea dreaptă a mântuinţii, ca de pururea să mărim şi să proslăvim numele lui cel sfânt şi preasfânt. Amin.

Antim Ivireanul (n. circa 1650 în Iviria — martirizat în 1716) a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecţie de predici folosite la Marile Sărbători de peste an. Antim Ivireanul a înfiinţat prima bibliotecă publică în Bucureşti, în secolul XVIII.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: