Zoe Petre – Burebista, contemporanul nostru

Burebista, contemporanul nostru

Zoe Petre

 (publicat în revista Observator cultural 79, 2001)

 

http://www.observatorcultural.ro/Burebista-contemporanul-nostru*articleID_1496-articles_details.html

 

Am aflat din presa ca Bucurestii au gazduit al doilea Congres International de Dacologie si ca acest congres s-a incheiat cu dezvelirea unei statui inalte de 4 metri, inchinate regelui get. Am vazut si o parte din emisiunea pe care postul public de televiziune Romania 1, postul cu cea mai mare audienta, a consacrat-o acestui eveniment, caruia i-a acordat, la o ora de virf, tot creditul si onorurile pe care Eugen Ovidiu Chirovici rareori le acorda altcuiva decit fostei nomenclaturi, dar care acum se adresa, de nu-mi venea sa-mi cred ochilor, unui brav roman de dincolo de Ocean, dr. N. Savescu, initiatorul congreselor succesive de dacologie.

Ca una care ma ocup de mai bine de un deceniu, printre alte teme, si de analiza izvoarelor grecesti referitoare la geti si daci, si care am si scris cindva un text, pe care nu-l reneg nicicum, despre importanta reformelor politice si militare care ii pot fi atribuite lui Burebista, ar trebui sa ma bucur. Ar trebui sa depasesc reflexele ostile pe care mi le suscita inca orice initiativa care aduce cit de cit cu celebrarea a 2050 de ani de la „intemeierea statului dac centralizat si independent“ din 1980. As putea-o face de dragul lui Burebista, care a fost, sint convinsa, un mare rege – poate nu chiar de 4 metri, dar oricum… Numai ca aceleasi motive care imi stirneau alergia in 1980 mi-o stirnesc si azi, cu circumstanta agravanta ca atunci indicatiile de partid erau constringatoare si imperative, in vreme ce acum e vorba de liberul consimtamint al unei optiuni care afecteaza si stiinta, si politica, intr-un mod cu care ma aflu intr-un profund dezacord.

Mai intii – despre stiinta. Temele sustinute la congresele obisnuite, fie ele de istorie sau de chimie moleculara, sint, de regula, teme noi, care propun spre omologare ipoteze inedite in cimpul stiintific propriu congresului respectiv. Congresul care s-a desfasurat recent, sub auspiciile celui mai mare dintre regii Traciei, are, dimpotriva, particularitatea de a reinvia exclusiv teme si argumente apartinind preistoriei: nu preistoriei Daciei, cum s-ar putea crede, ci preistoriei stiintei istorice insesi. Pentru ca, fara exceptie, ce s-a spus acolo – cel putin asa cum rezulta din relatarile presei – face parte dintr-un trecut metodologic pe care am fi avut dreptul sa-l consideram apus macar din 1927 – anul de aparitie al monumentalei sinteze Getica. O protoistorie a Daciei, cea mai importanta opera a lui Vasile Parvan. Cum ar primi oare opinia publica din Romania un congres despre flogistic, sau despre perpetuum mobile? Fara indoiala, oricine a trecut cit de cit prin vreo scoala ar zimbi cu indulgenta, in vreme ce o televiziune mai alerta decat celelalte i-ar mentiona lucrarile la Stirile pe scurt, intre anecdota cu personajul care si-a facut inmormintare de viu si recordul international la baut limonada. Dar, fiindca e vorba de stramosii nostri daci, stirea a devenit brusc solemna, subiect de talk-show si de comentarii elogioase.

Istoria acestui flogistic aparte care e teoria despre Dacia pelasgica – din care descind aproape toate argumentele in jurul carora s-a organizat Congresul dlui Savescu, e destul de lunga si chiar interesanta, din perspectiva unui studiu despre constituirea mitologiilor istorice. Ea e prefigurata in generatia lui Eminescu – el insusi inventator, cu romantica fervoare, al citorva teme care vor face cariera, cu deosebire in sensul unei viziuni dacice aparte a mortii – si cu studiile lui Hasdeu, amestec de intuitii fulgurante si de extrapolari inacceptabile. Dar adevaratul ei erou ramine, in generatia urmatoare, Nicolae Densuseanu. Acest avocat ardelean dintr-o familie in care studiul istoriei si al lingvisticii era expresia fervorii patriotice – o traditie pe care nepotul sau de frate, Ovid Densuseanu, o va ilustra cu distinctie – se va stabili, dupa studii juridice la Sibiu, in Vechiul Regat, aducind importante servicii istoriografiei critice romanesti in curs de cristalizare: lucreaza ani buni in arhivele din Viena si Budapesta, precum si in Italia si Croatia, aducind in tara documente majore si elaborind o monografie despre rascoala lui Horea – pe care Iorga o pretuia superlativ – si care i-a adus premiul Academiei Romane, al carei membru corespondent era. Dincolo insa de orice arhiva, de orice document autentic sau autentificabil, Densuseanu a nutrit vreme de decenii o pasiune secreta pentru „Dacia preistorica“, consacrindu-i tot mai mult din energia si cercetarile sale. Rodul acestei impatimite reconstituiri avea sa fie tomul de 1200 de pagini, tiparit aproape in intregime in 1912, cind autorul lui se stingea din viata.
Pentru acest opus magnum, multa vreme tainuit, autorul a citit, fara nici un dubiu, tot ce se putea citi la finele secolului XIX, si inca mult pe deasupra: texte antice si medievale, lucrari de arheologie si paleontologie, dictionare si tratate, dar si cele 21 de enorme dosare de traditii folclorice culese in urma unui chestionar pe care il adresase tuturor comunitatilor rurale romanesti din Vechiul Regat, din provinciile austro-ungare, din Balcani si din Basarabia. Abundenta raspunsurilor se datora mai ales entuziasmului cu care invatatorii de la sate au reactionat la solicitarea lui. In ce masura chestionarul insusi pe de-o parte, zelul nestavilit al respondentilor scoliti, pe de alta, vor fi alterat productia autentic populara nu e de competenta mea sa decid, dar rezultatul final al acestei enorme intreprinderi savante este absolut ametitor.

Teza care organizeaza aceasta gigantica intreprindere este aceea ca patria de origine a civilizatiei europene se afla in aria carpato-dunareana, inima unui imperiu preistoric al pelasgilor, care s-ar fi intins pina la Oceanul Atlantic, in Egipt si Asia Anterioara, in Balcani si in Peninsula Italica, poate chiar in America. Citeva postulate ii ingaduie sa concentreze nenumarate dovezi in jurul acestei fantaste ipoteze, pe care o profeseaza de-a lungul celor 1200 de pagini fara nici cea mai mica sovaire: mai intii, un euhemerism absolut, care il face sa creada ca orice nume de erou legendar, de divinitate sau chiar de monstru este numele istoric al unei fiinte umane care a trait cu adevarat, a faptuit lucruri insemnate si a ajuns astfel sa fie nemurit de urmasi, asa incit Osiris si Prometeu (tot una cu Mithra!), ciclopii, hiperboreii sau Dochia sint inzestrati cu o istoricitate niciodata pusa sub semnul intrebarii; in al doilea rind, ca numele antic al Dunarii era Okeanos, ceea ce ii permite sa stramute in preajma Istrului nenumarate fapte si inca si mai multe legende din sursele antice; in al treilea rind, ca tot ce traditia greaca le atribuie pelasgilor, ca si tot ce traditia tirzie antica si medievala le atribuie gotilor, se refera la geti si la daci; in fine, dar nu in ultimul rind, ca etimologia se poate baza pe orice fel de asonanta, drept care Meduza ar fi varianta greaca a pelasgo-daco-romanescului Matusa, Titanii ar insemna Tatii, ca si Tartaros, care e de fapt acelasi cuvint putin schimbat, Delos vine de la romanescul deal, si tot asa; pe acest inselator temei, Iovan Iorgovan este o ipostaza a lui Hercule – Iovius, Toma Alimos e un Mos eroizat, rind pe rind titani si ciclopi, chalybi si arimaspi, geti si daci devin doar ipostaze ale stramosilor nostri. Desigur, noi le sintem cei mai directi si mai legitimi mostenitori, dar, aflati la sursa tuturor faptelor de civilizatie de pe continentul european, de la cioplirea pietrei la astronomie si filozofie, ei devin si precursorii tuturor neamurilor si civilizatiilor europene. Abia tirziu, grecii si-au construit o identitate culturala din membra disiecta ale marii traditii pelasgice; abia si mai tirziu, romanii au pornit dinspre vest spre soare-rasare ca sa refaca in sens invers drumul regal al marelui imperiu pelasgic pornit din Carpati. Orice profesionist al istoriei antice e cuprins de sfirseala citind acest text. Obiect al unei revelatii mult mai mult decit al unei cercetari, chiar daca imprumuta aparatul exterior al cercetarii, „Dacia preistorica“ este, in mod evident, o creatie din specia mitologiei istorice livresti, dar si a delirului sistematic.

Antichitatea – cu cit mai indepartata, cu atit mai misterioasa si mai ispititoare – a avut si va continua sa aiba parte de iluminati – unii mai blinzi, altii mai agresivi – care rivnesc sa-i dezlege dintr-o data toate tainele, de la discul de la Phaistos pina la secretul piramidelor. Pe de alta parte, stiinta secolului XIX a fost obsedata aproape pretutindeni in Europa de tema patriei primitive a civilizatiilor, echivalent academic al Edenului iudeo-crestin. Dar ceea ce a facut ca multi docti – si mai ales semidocti, de la Popescu-Puturi si Pavel Corut la cenaclul juristilor „Titu Maiorescu“ si de la dr. Savescu la Nicolae si Ilie Ceausescu, la Corneliu Vadim Tudor si la Iosif Constantin Dragan – sa devina zeloti ai acestei revelatii mistice, al carei crez este istoricitatea imperiului pelasgo-dacic, transcende cu mult benignele obsesii ale diletantilor care descifreaza fantast inscriptii de nedescifrat, pentru ca este un manifest politic. Intermitent, acest manifest a fost institutionalizat – nu doar, cu un umor involuntar, de catre Institutul de Istoria PCR, ci si mai demult, atunci cind, proaspat rector legionar al Universitatii din Bucuresti, P.P. Panaitescu ii telegrafia omagial lui Hitler pentru a-l asigura ca, in fine, Romania s-a dezbarat de atasamentul sau traditional fata de Roma decadenta si-si afla energiile la izvorul proaspat al traditiei tracice. Cind dr. Savescu publica o carte intitulata Nu suntem urmasii Romei sa intelegem oare altceva?

Bietul Densuseanu era un pur produs tardiv al Scolii Ardelene, ale carei opere majore le descoperise in parte el insusi, si nu nega impactul civilizatiei Imperiului asupra provinciei Dacia, incerca doar sa-i gaseasca precedente in impactul civilizatiei pelasgo-getice asupra intregului continent. Dar, in anii zbuciumati de ascensiune a extremei drepte, elogiul barbariei si refuzul Romei decadente exprima in termeni istorici refuzul democratiei si exaltarea violentei; aceasta perversiune a devenit parte integranta a tracomaniei. In timpul dictaturii ceausiste si in posteritatea directa a acesteia, argumentul tracic survine la apogeul national-comunismului si tradeaza imediat refuzul valorilor democratice europene, nombrilismul trufas si agresiv care se exprima nu doar prin exaltarea identitatii proprii, ci si, sau mai ales, prin refuzul identitatii celuilalt ca identitate legitima.

Punctul de pornire al oricarui delir sistematic despre un trecut incarcat de glorii este, desigur, o enorma frustrare; dar o data ce cartilor compensatorii li s-a substituit agresiunea compensatorie, pragul de toleranta abstracta fata de abstractiuni si idei este irevocabil depasit. Orice idee in numele careia a curs nu doar cerneala, ci si singe inocent trebuie sa fie tratata politic, nu academic. De aceea, ce ii era eventual ingaduit lui Densuseanu – asupra caruia doar recenziile sau comentariile ironice ale comunitatii academice (vezi reflectia lui Iorga despre multele ipoteze „curioase“ ale „Daciei preistorice“) puteau exercita o cenzura, de altminteri postuma – nu trebuie sa le fie ingaduit contemporanilor nostri. Cine incearca sa substituie mitologii exaltante unei evaluari critice cumpanite a trecutului le induce romanilor o falsa constiinta nationala si istorica. Indaratul misticelor revelatii asupra trecutului se ascunde invariabil refuzul agresiv al democratiei si al libertatii. Cine le propune romanilor statutul de victima perpetuu ignorata, chiar persecutata, a istoriei, cine le cultiva bovarismul si autocompasiunea ii indeamna de fapt sa se creada nu egalii, ci superiorii ignorati ai tuturor celorlalte neamuri si sa presupuna ca, de vreme ce in trecut ei i-au invatat pe toti – totul, nu mai au acum de invatat nimic. Nu ma indoiesc ca Burebista a fost cel dintii si cel mai mare rege al Traciei, cum il numea un decret, cam lingusitor de altfel, dintr-o cetate greaca pe care o adusese sub stapinirea lui. Dar nu cred ca atita e de-ajuns nici macar pentru a-mi intelege trecutul, cu atit mai putin pentru a-mi hotari viitorul.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: