C. Cantacuzino Istoria Tarii Rumanesti

Istoria Ţării Rumâneşti
de Constantin Cantacuzino

Predoslovie

Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vârtos celuia când nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcându-se şi ca o luminare arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină.

Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, pănă când n-au fost de altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acélea, asémene ca acélea, măcar cât de puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce pofteşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cât de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gândirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca acelea au făcut şi au pomenit, cât de cât măcar, nemoarte mulţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas.

Precum şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii, cap. 8, zice: har şi mulţămită să avem şi să dăm filosofilor celor bătrâni, carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că la mai multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au zis cevaşi, cât pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat — aducând şi pildă şi pe un Timotheu muzicaşul, ce era în zilele lui Filip-craiul, tatăl lui Alexandru celui Mare, (foarte iscusit într-acéia), zice dar: de n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. Iar de n-ar fi fost şi Frinis, nici Timotheu n-ar fi fost.

Zice şi Diodor Sicheliotul, istoric în predosloviia cărţii lui dintâi, că cu direptate iaste a da toţi mari mulţemite celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci că cu ostenelele lor au folosit viaţa de obşte (adecă traiul tuturor).

Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moisi, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, de au scris zidirea lumii şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi céle ce fusése, şi céle ce era, şi cele ce vrea să fie. Drept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească şi omenească, ci peste fire şi dumnezeiască, luminate şi învăţate minţile şi cunoştinţele lor, de duhul sfânt, izvorul şi lumina adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni.

Ci dar cu greu şi cu număr iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părţile întunérec iaste, precum şi mie acum să întâmplă a veni, vrând, cum am pomenit mai sus, a istori ale ţării, ce-i zicem noi astăzi: rumâneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vréme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrâni domiriţi şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii cât şi cum s-au purtat şi de obiceiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu încă până astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta, căci n-au istorit nimeni de dânsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dintr-acéste pricini vine.

Întâi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vârtos acum de când osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, când şi până când zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de când s-au osebit).

A dooa, că puţini au fost pământenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întâmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că să află şi aici létopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să véde să-l fie scris, sau den negrijuire, doar căci atâta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă celui ce cetéşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul.

Această dară scădére mare şi jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrérei să-l învéţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face, zice: că frumos lucru iaste den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim ca pre cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocărâm aceea parte alegându-şi în lume, cât au trăit, ca să-i rămâie.

Acéstea dară şi ca acéstea lăsându-le, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au ştiut ei, sau n-au putut, ca să fie pus pe cei ce ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorească pe amăruntul şi ale aceştii ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunérecul de véci au rămas.

Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vârtos bătrânii ce povestesc de cele ce au fost. Ci şi acélea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le créde, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acélea nici o adevărată ştiinţă n-avem nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrédnici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acélea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât céle ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr’ de nici o orânduială sau tocmeală.

Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sunt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, câte am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acélea, deaca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să véde a zice cevaşi, dând pricinile pentru ce sunt date acéle hrisoave, adecăte au sunt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărâi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povéstea îi spune. Aşa şi în céle ce dau la mănăstiri hrisoave, când fac mânăstirea, dirept ce o fac şi cine o face, colo spuind ca o istorie, vestéşte lucrurile. Ci puţin folos şi acélea mi-au dat, pentru că risipit şi foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi numai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mânăstiri de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroséşte, zice, iar alt nimica nu mai lăţéşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la acéştea.

Şi încă mai iaste şi aceasta, că cine iaste acela care să poată şedea toate ale tuturor hrisoavelor să vază ce sriu şi cum scriu, ca să poată dintr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării?

Şi cine iaste să poată face acéia ca să culeagă dintr-acélea măcară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atâta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dovedească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispitească acéia a o face, ca să afle o prea puţină pricină ( şi şi acéia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi acéia ce ar zice şi câte ar zice, n-ar fi alt, socotesc, făr’ cât o gândire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cărţului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred céle ce niciodată de crezut nu-s, că nici au fost acélea vreodată, nici pot fi. Că măcară acea Alexandrie bălmăjaşte şi asémene ca acéia alte cărţului, ci acélea aflări omeneşti numai ce sunt sau basne de céle ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vrémea elinilor pentru orbul norod (adecă idolalatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zamisluia ca acélea, sau ei altele cu acélea şi supt acélea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascali zic şi în Mithologhia unui Natalis Comitis, om învăţat destule de acélea povestéşte, tâlcuiaşte şi zice: Acum dară din céle ce mai sus zicem, iată aiave să véde, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nici o luminare avem de la pământenii noştri, ca să putem şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucruri şi fapte ce într-însa den bătrânii ani s-au întâmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput să fie scris ale ei.

Iar de va fi şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acélea ce au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cât cel létopiseţ ce zicem, carele destul de scurt, întunecat şi fără ordânduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul.

Ci dar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cât iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la léşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cére şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorind de această ţară, să zic şi eu aici şi cât îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt.

Săvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit, văz că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci numai cât le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac, mulţemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi suntem, ci oarecine de céle ce oarecând au fost şi întraceastă ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintracei ce sriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află (măcar că de oareşicând aşa să trage), în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde.

Lăsăm, dară, fieştecăruia a zice cum va vrea şi a râde cum va pofti, de vreme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinile lor, nici nu gândesc, că toate lumeştile supuse sunt mutărilor şi toate câte sunt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sunt. Ci dar a acelora acum trecându-le, la ale noastre mă întorc a zice.

Numele aceştii ţări den vechi cum îi era şi cine o stăpâniia

Véde-să dară că toţi scriitorii ţărilor şi istoricii într-aceasta să tocmesc, cum şi ţara aceasta, cuprinsă fiind cu Ardealul şi cu Moldova, îi zicea Dachia şi Ghetia.

Săvai că Antonie Bonfinie în Istoria ce face foarte pe larg de lucrurile ungureşti, în cartea-i dintâi, în decada dentâiu, oareceşi osebire face între Dachia şi Ghetia, zicând: „Dachii, ghetilor rudă sunt, de vréme ce şi unii şi alţii acéiaşi limbă au şi dentr-un loc când au ieşit, au ieşit şi au venit într-acéste părţi”.

Măcar că unii den Scandinaviia zic să fie venit dachii şi ghetii, cărora, zice el, le zicem şi goti. Iar mai mulţi zic să fie venit de la Dais, carii sunt în Schitia asiatică, pentru că Daeg, cum zice Stravon gheograful, că fiind vecini cu lăcuitorii Hircaniei, şi ei ca hunii şi ca alte noroade dentracolo schitice, locuri mai bune de a lăcui căutându-şi, întracéste părţi ale Apusului au venit. Ci dară dachii şi ghetii, zice, nu sunt din Scandenavia, ci din asiatica Schitie. Şi, de vréme ce decât ai Apusului oameni, ai Răsăritului mai vechi sunt, cu direptul dintr-acolo într-acéste părţi au venit. Mai zice acest Bonfinie că ghetii sunt cărora acum le zicem vlahi.

Iară Pius Eniiasul le zice flachi, carii, zice, încep din Ardeal…, alăturea cu Marea Neagră să întindea de lăcuia. Însă cea parte…, până în Dunăre Ţara Moldovei, de ceşti mai dincoace oameni să chiamă. Iară carii mai mult cu Dunărea în sus mérge, Muntenească acum să zice şi ca acéstea Bonfinie de aceasta istoreşte.

Şi mai mult însă înaintea acestor dachi şi gheti lăcuitori era, şi Bonfinie zice, nişte neamuri de le zicea gavrisţi şi ghestoboţi. Ci noi mai vechi de acélea nu căutăm. Căci câte mai în sus vom umbla scurmând şi cercând acéle vechituri, atâta mai la întunérec vom da şi nu alt vom afla, fără basne şi poveşti numai. Ci destul încă măcar de am putea unele nemeri, de céle ce au fost de la dachi şi gheti încoace.

Mai sunt mulţi şi din grecii istorici, zice Bonfinie, care-i zice că şi pe aceştia, gheti, de goti îi ţinem, din thrachi rodul lor trăgându-se. În ce chip den Scandia, au Scanţia s-au pornit, de unde nu numai acest neam, zic mulţi, că au venit, ci şi bolgarii, sârbii, boşnégii, ungurii şi alte neamuri au pogorât. Aşijderea nu lipsesc unii, carii aceştiia numai osebindu-o de céle doao, îi zic şi Muisia de Jos. Carea aceasta numai de la un grec ţarigrădean o am auzit, carele să ţinea mare ştiut, iar la altul la nici unul den latini nu o am cetit. Însă Muisiia de Sus să zice unii părţi de Ţara Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul turcesc şi în sus cevaşi. Iar mai mult cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe de céia parte de Dunăre, şi cu ţara aceasta, tot Muisia şi şi Muisia îi zic. Mai zice-se Muisia şi Machidoniii, cum zicea şi Filip Cloverie, gheograful, carea să hotăraşte cu Dardanii. Mai sunt şi alte Muisii în Asia, precum ei scriu, ci noao de acélea cuvântul nu ne iaste, nici măcară de céstealalte Muisii, săvai că zicem că unii şi această ţară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credinţă atâta, pentru că rari şi foarte puţini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis aşa, pentru că văzând vecinătatea Ţării Sârbeşti, căriia Musiia îi zicea şi dése amestecăturile lăcuitorilor uniia şi alţiia între dânşii, zis-au cestora pentru acéia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă aşa nu vor fi fost umblat într-acéste părţi; deci, precum de la alţii vor fi auzit, nemaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat aşa, precum mai de toate orile să întâmplă la ceştea scriitori, istorici şi gheografi şi vedem că nu numai în nume grecesc şi le strămută într-alt feliu, ci şi de feliul oamenilor şi şi obiceaiurilor şi alte multe lucruri le povestesc mulţi într-alt chip de cum sunt. Că aiave să vede în gheografiile ce au făcut mulţi şi pănă astăzi fac, ei departe şezând de céle ce scriu, ce numai pen auz şi pen ‘trebări de cei ce umblă privind lumea (carii mult greşesc) aud şi scriu.

Şi adevărat aşa iaste, că am ispitit aceasta şi am văzut că şi de céstea ţăr ăiî ce sunt spre noi şi şi de a noastră, măcară cari-s mai aproape de acei scriitori, însă destule greşeli sunt şi în nume şi în locuri. Şi unele care nu sunt, zic că sunt şi altele care sunt, le tac. Zic dar de d-acéstea ţărî, povestesc gheografii aşa, dar încă de céle Indii ale Răsăritului şi ale Apusului şi alte locuri ce-s într-acolo, ce de poveşti şi de neadevăruri scriu şi zic! Însă nici dirept aceasta a-i huli detot trebuie, atât de mult ostenind şi trudind a scrie multe şi mai de toate, pentru folosul multora. Iar de greşesc, ca nişte oameni greşesc şi noi greşim toţi ca dânşii, dentru lut zidiţi fiind toţi. Însă orice, ce iaste de numele aceştii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia şi aşa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puţin zise, a ţinea trebuie cele ce de mai mulţi şi mai numiţi, iaste; şi iară zic că Dachia şi Ghetia îi zicea şi să numiia.

Stăpânitorii şi lăcuitorii aceştii Dachii. Cine au fost întâi

Stăpâniia dară şi lăcuia acest pământ ac éle neamuri ce le zicea dachi şi gheti, oameni însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia. Avea craii şi oblăduitorii lor şi nimănui supuşi nu era şi mulţi încă de dânşii să îngroziia şi vecinii lor foarte de dânşii, să spăriia, căci de puţine ori biruiţi de unde mergea a să bate, să întorcea.

Acestora dară mergând numele şi vestea cum sunt, şi de tăriia lor, împăraţii romani poftitori de lăţimea împărăţiei lor fiind, precum toate împărăţiile puternice sunt lacome de a supune pre alţii şi a-şi lăţi şi mări hotarele împărăţiei lor şi mai vârtos romana monarhie atuncea pe acéle vremi înflorind, de multe ori în tot chipul au trimis să supuie şi pe acei dachi precum şi pe alte ţări toate câte era împrejurul lor. Supusése pre unii cu arma, pre alţii cu groaza numai puterii lor, că atâta slujiia şi într-acélea vremi norocul izbândei lor, cât nici o ţară, nici un pământ au putut sta împotriva lor. Zice Ioann Şleidan, în cărticeaoa ce istoréşte pe scurt de patru monarhii ale lumii ce au fost, că romana monarhie şi putere (care au stătut mai mare, mai tare şi mai mult decât toate alate), atâta numai n-au luat şi n-au supus ţări câte n-au vrut, şi atâta i-au scăpat, la câte n-au vrut să meargă. Însă cui iaste poftă, citească pe Tito Livie Padovanul, carele din ‘ceput ale romanilor şi foarte pe amăruntul scrie, şi pe Flavie Blond unde istoreşte şi zice Triunfantis Romae; şi de acolo lesne poate cunoaşte fieştecarele câtă împărăţie şi până în câtă putére au fost ajuns romanii. Şi aceasta iaste de crezut, pentru că şi bisérica noastră de Octavie Avgust Chesar, împăratul romanilor, mărturiséşte, potrivind monarhia lui pre pământ, cum a lui Hristos: cela monarhind mulţimea stăpânirii oamenilor, s-au potolit; Hristos luund chip omenescu, mulţimea dumnezeirii idolilor s-au zdrobit, iproci, precum să vede la tropariul de la Naşterea Domnului, la slava de la vecernie.

Aceştia dară împăraţi, vrând să supuie şi să biruiască şi pe acest pământ cu lăcuitorii lui, carii era atunce, în tot chipul siliia şi şi de multe ori oşti mari şi grele au trimis asupra lor, cari mai de multe ori, mai biruite decât biruind s-au întorsu, precum şi Ţesar Avgustu trimiţând asupra lor odată 50.000 de ostaşi, d-abiia marginile Dunării le păziia. Carii dupe aceia dachii şi ghetii adăogându-şi oastea, până la 200.000 de oameni zic că au făcut, şi trecând Dunărea, biruinţele romanii împărăţii foarte greu şi rău, cu foc, cu fier şi cu robiia le-au stricat, atunce craiu lor fiind Birebisca.

Şi Bonfinie scrie: „Şi aceasta nicicum romanilor nu sta bine şi grijă încă având de acei nedomoliţi oameni, nu să odihniia, nici îi uita ca în lungă odihnă şi în lină pace să se afle, nici să se obrăznicească în biruinţele lor îi lăsa. Ci măcară deşi lega câteodată cu ei pace, pentru că şi vecini le era, de vréme ce (cum s-au şi mai zis) toate împrejurile lor luate şi biruite de romani era. Iară încă şi pentru oricare pricină mică să şi scorniia oşti, unii spre alţii pornind”.

Traian Ulpie. Puindu-se împărat romanilor, au supus Dachia desăvârşit

Aceasta dar mulţime de ani trăgându-se şi aşa lucrurile lor învârstându-se întru dânşii, până în vremile ce au stătut împărat romanilor Ulpie Traian, carele să trăgea de neam spaniol, începând împărăţiia, de vârstă fiind de ani 42, la anul de la naşterea Fecioarei, cum zice Carion în Cronica lui, 128. Om înţelept de amintrelea, fiind învăţat mare, cu sfat în toate şi foarte dirept (cât şi aceasta au făcut, zic istoriile, cum că puindu-să împărat şi chemând pre cel dintâi al Pretoriului, i-au dat sabiia, zicându-i: „Pentru mine slujaşte-o până dirépte le fac; iar de nu dirépte le voi face, împotriva mea tu o întoarce”) şi cu inimă mare, mai vârtos într-ale oştilor lucruri era. Aceasta dară altcevaşi mai pe deasupra decât cei ce făcuse mai nainte vreme şi de această ţară gândind şi socotind într-alt chip şi ale sale gătiri de războaie îşi tocmiia; şi nu prea mulţi ani den împărăţiia lui trecând, deci cu mari greime de oşti şi cu nespuse puteri s-au sculat a oşti într-acéste părţi. Cât dar va fi fost putérea lui atunci şi cu câtă mulţime de oameni va fi umblat, cât au umblat şi au supus părţi ale lumii, putemu-ne însă cu mare

mirare şi domiri câte cevaşi, că iată vrând pre lângă acéle oştiri ale lui şi lucruri mari ce apucase şi făcea ca să-i rămâie şi în fapte slavă, şi pomenire, doară şi minune la oameni în veci rămâindu-i. Pe unde mergea, drumuri mari de piatră şi şanţuri groaznice trăgea, pe unde şi umbla, precum şi pănă astăzi să văd şi aici la noi în ţară, cărora încă troianuri le zicem rămâind de atuncea din om în om acel nume, carele să trage şi pănă astăzi, măcar că foarte puţini sunt carii să ştie dirept ce le zic troianuri. Iară acesta iaste adevărul, că din oştirea acelui mare împărat, Traian Ulpie, sunt rădicate şi nu numai aici, ci şi pentr-alte ţări. Aşa au făcut cum s-au zis, pentru ca să rămâie neamului omenesc pomenire de mari şi de putérnice faptele lui. Iară de va fi şi altu cinevaşi făcut ca acélea din romanii voievozi sau împăraţi mai nainte vréme, cum şi poate fi făcut (că toţi puternicii stăpânitori ca acelea nevoiesc a lăsa pe urmă de mari faptele lor pomenire), acéia nu o ştiu, pentru că de la acest împărat încoace asémene acelora nemaifăcându-se, nici a mai pomeni vedem, unde rămâne de vor fi făcut şi alţii; iar pe numele acestuia au rămas de a să numi şi a să pomeni într-acest chip.

Aşa deci Traian acesta începând războiul întâi cu dachii, 16 ai scrie Carion că s-au tras, într-acéle vremi crăind pe aici Decheval, carele era foarte om viteaz şi meşter la ale războaielor (precum şi Dion îl scrie în Istoriia vieţii lui Traian, ce face), şi bogat, şi mulţime de oameni avea. Precum pre lesne iaste a socoti şi a créde neştine că aşa va fi fost; de vréme ce afară dentr-altă vréme trecută mai denainte, câte şi câte războaie gréle şi bătăi sângeroase făcuse între dânşii, care Decheval şi în vremile ce împărăţiia Domiţian la Roma, la anul de la înviiarea domnului 99, cu mari puteri s-au sculat împotriva lor şi nu puţine réle şi stricăciuni au simţit ţinuturile romanilor de dânsul. Apoi deci, 16 ani neprestan, cu o împărăţie mare şi putérnică ca aceia a romanilor, cum să pomenéşte, câtă putere şi câtă avuţie au trebuit să aibă de au putut sta atâta împotrivă şi a răbda?

Însă, acea de apoi, văzând Traian că în lung să trage acest războiu şi gândind că multe să pot întâmpla dintracea zăbavă (mutătoriu foarte tuturor acestora fiind norocul), iel însuşi cu toată romana putére s-au sculat de au venit, şi, viind până la marginea Dunării, den jos de Cladova, s-au apuct a face podul de piatră stătătoriu peste Dunăre, căruia şi până astăzi şi dincoace de Dunăre şi dencolo i să văd marginile şi începuturile cum au fost şi dirept ce loc au fost. Mai véde-să, zic, şi când scade apa la mijloc, şi alte colţuri ca nişte picioare de zid; lângă care pod iaste şi Cetatea Severinul, dincoace mai sus oareceşi, care era făcută de Sever-împărat, mult încoace mai pe urmă decât Traian, împărăţind acela, cum zice Carion, la anul de la Hristos 213, însă acuma spartă şi mult v éche să véde.

Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aiave semn iaste de nespusa-i put ére ce au avut acea împărăţie. De care pod mulţi istoresc şi mulţi între alte minuni ce să vedea ale lumii îl număra, şi de meşteşugul lui cum l-au făcut, şi de altele câte de multe au trebuit până a-l face; iar de cheltuială cu cât s-au făcut, iaste ădeî necrezut de a să şi spune; zic scriitorii, de acest minunat pod şi alţii mulţi scriu. Iar şi Ioann Ţeţu, în cartea istoriilor lui, puţin mai pe larg şi făptura lui cum au fost, spune, şi căzute lui laude îi dă. Însă şi Dion, carele istoréşte ale lui Traian toate, mai pe larg de acest pod scrie aşa: cuvintele lui acéstea sunt:

„După ac éstea, Traian podul de piatră peste Dunăre a să face au grijuit, care toate alalte ale lui faceri mari departe le-au întrecut. Ale acelui pod, stau tot de laturi cioplite pietri picioarele lui, a cărora nălţimea de 150 de picioare iaste, fără temeliile lor; lăţimea de 60 de picioare cuprinde, şi de la unul până ălaî altul sunt depărtate picioare 170, şi cuprinde de la unul pănă la altul cu colaci”.

Acum dară cât va fi fost de lung şi ce pod va fi fost, socotească cine poftéşte şi iaste grijuliv ca la acéstea a şti. Aflatu-s-au în Ardeal, poate-fi adusă de aici şi o piatră care au fost la capul podului pusă şi scrisă de acest pod cu acéste slove latineşti:

„Providentia Augusti, vere Pontificis, virtus romana quid non domet sub jugum. Ecce rapitur et Danubius.”

Care va să zică: „Providenţia lui Avgust, adevăratului Pontifex, put érea romană ce nu supune supt jug. Iată să răp éşte şi Dunărea.”

Acest pod şi în banii acelui împărat Ulpie Traian să punea: de o parte de monetă bătea chipul lui, şi de céia parte tipăriia podul cu acéste slove şi zise: „Senatus Populus que Romanus optimo Principi.”

Care aşa tâlcuiescu şi zice: „Sfatul şi norodul romanu, preabunului domn.” Aceasta au grijuit a tipări întru pomenirea minunatului pod, iproci.

Care şi pănă astăzi într-acea monetă (adecăte într-acei bani) să véde, vrând în tot chipul acela să lasă pomenire nemoartă de mari faptele lui.

Aşa deci făcând podul, au trecut şi el pe dânsul în ceasta parte, săvai că nici cât au şezut el acolo zăbovind până a să face podul, că lucrurile războiului nu să afla în odihnă şi în léne, ci dése bătăi cu vrăjmaşii săi făcea, şi prăzi, arsuri şi alte réle pren tot locul să vedea. Decheval încă nu într-un loc şedea, nici fără de mare grijă să afla, ci şi el cu toate puterile câte avea, şi tare să apăra şi de multe ori izbândiia; ci nici o potrivire, nice nici o asemănare având crăiia lui cătră Împărăţiia Romană, el din zi în zi tot mai slăbiia, că nici cu nici una de-a tocma era, ca până în săvârşit să se poate bate şi să poată sta împotrivă-i.

Acélea deci şi el cunoscând tocma atuncea mai bine, zic, cum că au trimis de câteva ori la împăratul Traian ca să se împace, cum şi alte dăţi făcuse, şi şi toată biruinţa-i să o închine împărăţiei lui, puind armele lui jos şi dare să lége şi şi pre toţi robii romani câţi avea prinşi să-i sloboază (că mulţi avea şi şi den oameni mari prinşi robi). Iar nicicum n-au vrut să-i priimească atunce acéle céreri şi făgăduinţe, zicând că nu numai atunce umblă să înşale şi să adoarmă împărăţiia, îngrozindu-se de dânsa, ci şi alte dăţi, de multe ori ca acélea au şi ispitit şi au şi făcut, iar apoi de nici una nu s-au ţinut. Pentru că zicea că şi alte dăţi aşa făcuse, biruindu-se de romani, şi căzând la pace şi tari legături cu ei legând, apoi numai cum găsiia cât puţină vréme, atunce numaidecât împotriva lor să scula.

Scrie Zonara în Viaţa lui Traian, în tomul al doilea, că şi altă dată au oştit Traian împotriva lui, şi prea tare şi groaznic războiu au avut cu el, atâta cât măcară că romanii au biruit şi mulţime de vrăjmaşi au omorât, iar şi dintrînşii încă atâţia au fost de răniţi într-acel războiu, cât nemaiavând cârpe bărbiiarii de a lega ranele, şi auzind împăratul, însuşi ale lui haine nu ş-au cruţat, ci le-au dat de-i lega, şi cetăţile cu destulă osteneală i le lua. Însă văzând Decheval că şi de scaunul crăiei lui să apropie, atuncea au trimis soli de pace la Traian cu multă rugă, făgăduind că şi armele, şi meşteşugurile cu care bătea cetăţi şi războaie, şi pre meşterii aceia să-i dea, şi apoi şi ce va pofti el, să facă. Şi aşa viind şi el însuşi la împăratul, la pământ plecându-se, s-au închinat împăratului. Aşa deci în Italia Traian întorcându-se, solii lui Decheval cu dânsul i-au adus, pre carii înaintea a tot sfatului romanu ducându-i, armele lor acolo ş-au lepădat, şi mâinile strângându-şi în chipul robilor, mult şi cu multe cuvinte s-au rugat, şi aşa pacea făcându-şi, iară le-au dat armele şi s-au dus.

Însă Decheval nu prea mult trecând, iară de noao hiclenie să apuca, tocmélele şi legăturile silind şi stricând; însă cunoscând că el n-are de-a tocma puteri de faţă ca să se bată, au început pe ascuns hicleşug, pe Traian să omoară, ci de el foarte să temea şi să îngroziia, cunoscându-l mare şi tare ostaş. Într-acesta chip dară au început hicleaşugul: ştiind el că de acel împărat lesne să apropie omul şi cine va grăiaşte cu dânsul, el au aflat oameni ca aceia, carii să zică că au fugit, şi apropiindu-se de el, să-i grăiască, şi de vor putea, să-l omoară. Aşadară mergând, dintr-aceia unul, s-au cunoscut că umblă apropiindu-se de împăratul cu hicleşug. Aşa deci, prinzându-l şi dându-i strânsoare, au mărturisit lucrul şi cum i-au trimis Decheval, iproci.

Atunce a doa oară sculându-se Traian cu mai mare mult decât întâi putere, ca să-l înţérce de toate acéle nestâmpărări şi hicleşuguri ale lui, au mers asupra lui şi au jurat, zic, că până nu va dezrădăcina şi pe el, şi pe tot acel rod de oameni, nu va lăsa, cum în cea de apoi au şi făcut.

Însă romanii temându-se şi de acéia au făcut aşa, adecăte ca nu cumvaşi vreodată când ar încépe a scădea şi a să mai pleca împărăţiia lor, ei aflând vréme, ca nişte nedomoliţi şi nedumesticiţi vrăjmaşi pururea nevindecaţi cătră romani, ar fi făcut răscumpărare tuturor câtora au păţit de la dânşii, şi ei ar fi silit nu numai a surpa de tot Împărăţiia Romană, ci şi numele roman să-l stingă şi să-l piarză de pe faţa pământului, cum şi alţii mulţi au silit a face, ci n-au nemerit.

Acéstea dară împărăţiia socotind şi sfătuind, acéia mai timpuriu cei a o face decât alţii, la cale pusése să o facă, precum au făcut şi în vremile céle ce împăraţii monarhi încă la Roma nu era; ci numai aleasa boierime şi capetele céle mari otcârmuia împărăţiia (cari au ţinut aşa dupe uciderea craiului lui Sexest Tarcfinie, celui ce-i zicea şi Trufaşul, care au călcat şi casa Lucreţie ăiî romane, cei cinstite şi înţélepte).

Multă mulţime de ai pănă la Iulie Chesar, fiind atuncea dar voievod oştilor romane Sţipion African, acolo în Africa mergând, de unde şi numele-i African au rămas, şi biruind cu mare putére domniia şi tăriia carthagénilor ce înfloriia şi ia atunce, cu multe bunătăţi. Însă romanii den faţa pământului şi marea cetate acéia o au sfărămat, şi toată biruinţa lor o au răsipit. Aşa Numanţii, cetăţii marei şi frumoasei în Spania, Sţipionu Emiliu şi minunatului pe atunce Corinthului în Elada, Mu ămmiusî, au făcut, den temelie sfărămându-le şi răsipindu-le, pentru că supuse fiind lor, iale să hicleniia şi ucidea pe romani. Şi altora ca acelora aşa au făcut, măcară că romanii acélea mai mult ca să dea groază şi spaimă vrăjmaşilor şi supuşilor lor celor neascultători le făcea. Căci într-alt chip acea împărăţie foarte au stătut direaptă şi milostivă, şi era priveghetoare în toate céle cuvioase şi dirépte, mai mult decât toate alalte monarhii şi stăpăniri câte au stătut în lume şi pănă astăzi stau, precum toate istoriile scriu de dânşii, pre larg arată. Afară, zic, după ce au venit samoderjeţii împăraţi, au mai bine tirani, cum le zic, că apoi ei apucând împărăţiia şi vrând fieştecarele a împărăţi cumu-i va fi voia, nu dupre cum legile şi obiceaiurile lor era puse. Atuncea deci unii dintrînşii, nu domni sau oameni să par că au fost, ci mai răi şi mai cruzi decât fiarăle céle nedumestecite şi mânioase, şi decât aspidele şi vasiliscii cei otrăviţi şi veninaţi, cum au fost Caie Caligula, Domeţie, Neron, Domeţian, Diocliţian şi alţii ca ei mulţi. Şi nu numai la dânşii au fost ca acéia, ci şi la alte neamuri şi domnii, precum şi pănă astăzi unde şi unde nu lipsesc de a nu fi de acei cruzi tigri şi- veninaţi balauri, stărpituri şi terata, fiind din neamul omenesc, iar nu rod omenesc.

Aşadar, sculându-se Traian cu toată putérea-i şi în mai înlăuntrurile ţării intrând o dată şi altă dată, mare şi tare războiu cu Decheval având, nu puţină vărsare de sânge dintr-amândoao părţile s-au făcut. În cea de apoi însă, Decheval biruindu-se, au fugit, trăgându-se cătră Beligradul Ardealului, căci acolo îi era şi scaunul crăiei. Ci nici acolo nu s-au putut amistui, că iată oastea romană trecând munţii Carpatii (că aşa aceştea munţi toţi carii curmează ţara aceasta de cătră Ardeal, să chiamă, dupe cum scriu gheografii), şi acolo arzând şi sfărămând, nici acel Decheval au mai putut scăpa, ci şi pre el prinzându-l, zic, cum să-l fie omorât. Alţii zic cum el însuşi să-şi fie făcut moarte, dupe atât ăeîa nenorociri ce i să întâmpla şi vedea că tot şi cu totul să pierdea şi cum că tot va cădea în mâna lor pe urmă, ci viu să nu fie.

Atunce deci începând mai vârtos şi cu deadinsul a-i cerca şi avuţiile lui, zic, cum multă sumă şi mare bogăţie să se fie aflat acolo în cămările polatelor lui; şi multe şi ascunse, zic, că au fost, care le-au descoperit şi le-au ivit unul dintr-ai lui oameni, pentru că foarte ascunse le ţinea. Acest fel de meşteşug de a le ascunde, varvarii aflând, adecăte, zic că acolo în apa ce trecea pe lângă polate, abătând întâi apa de a cură pentr-alt loc, mare foarte groapă făcând şi cu léspezi pardosind-o, şi pe dasupra bine tocmind-o, iar au dat apa peste acea groapă, ca o peşteră mare făcând-o şi acolo mult foarte într-însa aur, argint şi alte scule ce ştiia că de apă nu să strică, punea. Care ascunzătoare foarte cu nevoie era să se afle, mai vârtos că nimeni nici o ştiia; pentru căci, când o au făcut, robi au adus de o au săpat, şi apoi pre toţi pre aceia au pus de i-au omorât, ca să nu iasă cuvântul şi acea taină la nimeni, afară.

(Ci iată că nici o taină, nici nici o ascunzătoare lumească, dupre nemincinos cuvântul domnului, la Luca 8, nu e, care să nu să afle şi la iveală să nu iasă.)

Alţii zic că le-au ivit acélea şi le-au spus un boiariu mare, romanu, ce în mulţi ani l-au fost ţinut acel Decheval rob acolo. Acesta dară poate-fi, că domirit şi mare om fiind, şi ca acélea multe va fi iscodit, ca să ştie şi să poată cunoaşte, pănă în câtă putére avea acea crăie, de să punea aşa tare împotriva romanii împărăţii de a să lupta şi a să apăra.

Deci şi acélea spuindu-le şi aflându-le, le-au luat romanii şi câte au cunoscut că ar fi fost de zăticneala lor, toate le-au stricat şi le-au dărâmat.

Aşa deci Traian supuind şi desăvârşit domolind toată Dachia, şi socotind ca să o tocmească într-acelaşi chip, de la care să nu mai aibă alte turburări, nici să le mai vie alte griji, au poruncit du prenprejurele biruinţelor sale de au adus romani lăcuitori de i-au aşezat aici, şi şi dintr-a sa oaste au lăsat câţi au trebuit de a-i lăsa, ca să se aşaze aici, rămâind lăcuitori acestor ţări, carii şi pănă astăzi să trag, cum vom arăta, dintr-aceia.

Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cât pustiindu-se de tot, şi nemairămâând nimeni cine a lăcui acéste pământuri, au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să nu rămâie, nici al lor nume de stăpânire să nu să auză, ci numai de romanu.

Iar şi den ei alţii au mai rămas, că iată şi Lichinie de neam dac să trage, cum scriu mulţi, însă de proşti oameni era; iară apoi la Roma mergând şi la mari oameni slujind, fiind poate-fi şi om de slujbă, aşa au ajuns de mare, cât şi pe Constanţia, sora lui Costandin-împărat celui Mare au luat, pre carele şi soţ împărăţiei l-au făcut, şi împotriva lui Maximin tiranul l-au trimis cu oaste, şi la Tarsu l-au biruit. Însă nici din pieptul acestui Lichinie au lipsit tirăniia, că şi cătră alţii crud era, iară cătră creştini nesăţios gonitoriu şi muncitoriu.

Însă marele Costandin nu l-au lăsat aşa, ci împreună cu fiiu-său Crispu, cu mare oaste împotrivă-i au mers, şi şi el cu oaste ieşindu-le înainte la Odriiu, având mare războiu, au biruit foarte pre Lichinie.

Fugind, deci, el în Bithinia, iară încépea a strânge oaste; însă văzând că nu-i va mérge, trimite pe soţiia sa la fratesău Costandin de-i face pace şi-i iartă viiaţa, însă cu această tocmeală: ca fără de dregătorie să şază, să se odihnească, la Solon dându-i loc. Iar el rău fiind învăţat şi neastâmpărat în réle, trecând câtăvaşi vréme, iar începea a să mişca spre tulburări şi a-şi strânge oameni asémenea lui. Însă ai lui Costandin ostaşi, fiind la Solon păzitori, acolo l-au ucis şi au stins şi pe acel tiran, ca pre Diocliţian, Maxentie şi Maximin, curăţind lumea de împuţiciunea tirăniei lor, iproci.

Acest dar Lichinie, cum zisem, au fost de fel dacu, săvai că foarte puţini rămăsése (zic istoriile) de atâta ăaîmar de ai, ce într-înşii grele oşti şi nespusă mulţime de vrăjmaşi au stătut şi au bălăcit, pre carii cu sabia şi cu foc i-au stins. Şi încă den câţi şi rămăsése, cum s-au zis, doar cu viiaţa numai ce era, că alt tot supt nemilostivii ostaşi să mistuise şi să topise.

Aşadară Traian au aşezat lăcuitori romani în Dachia, cum toţi istoricii adeverează şi aiave şi pănă astăzi în Ardeal, în multe locuri, să văd în pietri scrise, epigramata şi altele în numele lui, cum şi la Cliuj, zice Gulielmu şi Ioann Blau, în Noul Atlas, că deasupra unii porţi ceastă epigrama ăaî lu Traian să vede scrisă (însă latinéşte):

„Traiano pro salute imperatoris Antonini et M. Aurelii Cesario milites consistentes manipio posuerunt.”

Şi de aice apoi Traian sculându-să, s-au dus în părţile Răsăritului cu a dooa mare oştire, unde Armenia toată o au luat şi Asiria, până ălaî Arvile parte au supus.

De Dachia pe scurt iar voi mai arăta, cât zic că au fost de mare şi cu ce părţi s-au hotărât

Filip Cloverie gheograful şi pe Dachia scriind-o, zice: „Dachia pe dencolo de Dunăre să hotăraşte cu musii (adecăte cu sârbii, iproci). Dachii însă, zice, neam schitic iaste, crud, vrăjmaş, şi varvar, iară ţara acéia Dachia, despre miazănoapte să hotăraşte, zice (pănă la un loc va să zică), cu munţii Carpatii şi cu apa Prutului (adecăte despre Ţara Leşască să cotéşte); de cătră răsărit, iară zice, cu Prutul să hotăraşte şi cu Dunărea.” Ci aici acest gheograf să véde că foarte greşaşte, pentru că câtvaşi scurtează den cât au ţinut şi ei atunci, de vréme ce nu pănă în Prut, şi pănă astăzi să văd ţinuturile, ci pănă în… Nipru, cum mai sus s-au semnat dintru a lui Bonfinie istorie: că între Nipru, care dă în Marea Neagră, să cuprindea ghetii, iproci. Ci mai bine iaste şi mai cu socoteală, să se zică, că de cătră răsărit să hotăraşte cu Niprul…, adecăte despre Vozia şi despre Crâm. Iar de au greşit Cloverie şi de aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atât a huli, căci şi de aceasta arătat-am pricina mai sus, din ce vine; adecăte, că aceştea scriitori, carii scriu mai toate şi de toată lumea, câtă pănă astăzi cunoscută iaste, n-au umblat să vază ei însăşi, céle de care scriu, care nici nu putinţă iaste cuivaşi în lume să poată umbla toată lumea, şi toate aşa pe amăruntul să le poată vedea şi şti, cât nici într-una, nici să greşască, nici să scază. Ci dar aceştea mai multe auzindu-le de la alţii ce umblă, unii într-o parte, alţii într-alta, unii cu neguţătorii, alţii ca să vază numai lumea, întreabă şi scriu ale lumii lucrurile, oraşele, apele, munţii, neamurile, obiceaiurile lor, legile, roada acelor pământuri ce dau, ce lucruri să află întrînsele, ce nu să află şi ca acéstea de toate. Décii ca acélea de la unii într-un chip, de la alţii într-alt chip, dupre părerile oamenilor, cum sunt înţelegându-le şi luundu-le, lui încă ce-i iaste părérea că ar fi mai adevărul, zice şi scrie.

Deci, care iaste bine şi direaptă, pe ia stă aşa nemişcată, iar care greşită şi smintită iaste, trebuie cei ce mai bine vor şti, de acel lucru să îndreptéze şi să direagă. Însă de către amiazăzi Dachia să hotăraşte cu Dunărea, şi de cătră apus, zice Filip, cu apa ce să chiamă Patisul, întru care hotară, cuprindu-să astăzi, zice, partea a Ţării Ungureşti, mai sus zisa şi Ardealul şi Valahia (adecăte ţara aceasta) şi Moldova. Însă vlahii, aceşti gheografi şi mai toţi istoricii câţi scriu de aceste ţări, zicea şi Moldovei şi ceştiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic şi: mai mare şi mai mică; cea de sus, adecăte şi mai mare, Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulţi aşa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, şi doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că şi aceia şi ceştea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sunt de un neam şi de un rod cu ceştea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora.

Dupe ce au aşezat Traian pre romani în Dachia, cum s-au ţinut şi pănă când tot aşa au stătut

Traian Ulpie aşezând deci romani lăcuitori aici şi puind capete şi otcârmuitori romani toatei Dachii (însă nu craiu, ci numai voievozi, precum şi pentr-alte ţări supuse ale lor era, den crăie ţinut mai mic, făcând-o), s-au întors, şi iar la Dunăre viind, acolo de céia parte au făcut Nicopoia, precum şi alţii istoresc, şi Bonfinie într-a trea decadă, a adoaoăi cărţi a lui, carele aşa scrie: „Necopoi doao sunt, una mare, alta mică să chiamă; cea mare dincolo de Dunăre, cea mai mică dincoace. Şi cea mare Traian, cea mică Adriian au zidit, în pomenirea supunerii acestor Ţări” (săvai că şi Bonfinie dintr-a altor scriitori zise, zice şi el). Însă acel Adriian, ce să zise că au făcut şi el cea mai mică Nicopoe, care, dupre zisele acestor istorici, îm ăiî pare să fie ce-i zic astăzi Turnul, carele dincoace de Dunăre împotriva Nicopoii iaste; acela dară era nepot lui Traian, de nepot, căruia aşa-i era numele: Publie Eliu Adrian, carele dupe Traian el au stătut împărat. Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu-său fapte şi lucruri să le mai întărească încă şi să le păzească, şi acea Nicopoe au făcut, şi altele au mai întărit şi au ţinut pen multe locuri, şi la Roma, cum să véde. Om foarte învăţat, înţelept, bun şi ostaş mare era, precum şi în viaţa acestui împărat câţi o scriu, să véde pe larg, cum au fost de vrédnică şi de mare.

De acolo apoi sculându-se Traian, iară cu mare putére, cătră părţile Răsăritului s-au dus, precum puţin mai sus am semnat, unde şi pre arméni şi pre parti pănă la Arvile au supus. De acolo iară câtvaşi trecând, iarăşi, gătindu-se bine de oştire, au mersu, cătră Asiria, împotriva ovreilor, carii rădicase cap împotriva romanilor ce să afla la Eghipet, la Chiriiani şi la Chipru, carii zic că au fost ucis ovreii pănă la 40.000 de oameni, şi nu numai atât au făcut, ci şi carnea ucişilor au mâncat şi cu sângele lor pe obraz s-au uns. Această dară crudă şi vrăjmaşă obrăznicie şi cutezare a ovreilor au făcut pe Traian de cu mare putere au mers asupra lor, ca să potolească acea răzmiriţă şi să-i pedepsească.

Miră-să însă mulţi acea sculare a ovreilor şi grozăvie ce făcuse şi romanilor, şi creştinilor, câtora să aflase atuncea într-acéle părţi, de-i ucisese aşa, ce îndrăznire şi nesfiială să fie fost? Că iată, de la Tit-Vespasian, dintr-al doilea an al împărăţiei lui pănă la al optsprăzéce, adecă a lui Traian ce era atunci, numai ce trecuse ani 34, şi nu să domiriia nici şi-aducea aminte ce păţise; că atuncea ei iar sculându-se şi rădicând cap, au mers asupra lor acel împărat Tit, fiind de la Hristos ai 72 şi, ocolind Ierusalimul şi cetatea, o au fărămat, şi bisérica cea mare ce avea atuncea ovreii o au ars şi o au stricat, şi au tăiat atuncea romanii mai mult ovreii de 300.000 de ovrei, cum pe larg istoriile dovedesc. Ci dar cu acéia nu să îndestulise, ci şi în scurta vréme acéia iar ca acélea scornise şi făcuse, cum mai sus s-au zis. Ci poate-fi, cum zice şi Carion în cronica lui în Viaţa lui Vespasian, unde mai pe lat cevaşi acéstea istoréşte; că fiind de la Dumnezeu să paţă, cei ce sunt vrăjmaşi lui, cum era ei lui Hristos domnului şi Dumnezeului nostru, acéstea spre pieirea lor le întărâta şi le făcea, ca să se răscumpere desăvârşit sângele cel nevinovat al spăsitoriului lumii, ce pe cruce l-au vărsat nelegiuiţii ovrei.

Într-acéia deci gătindu-se Traian şi spre acéia vrând a să porni să meargă, boala idropiii viindu-i, şi pănă la Chilichia mergând, acolo au murit, împărăţind ani 19 şi 6 luni.

Acéste trei mai mari oştiri făcând el cât au împărăţit, adecăte al dachilor, cum s-au zis, al arménilor, al parthilor şi acesta al ovreilor, de ar fi mai trăit, l-ar fi săvârşit, afară de altele multe ce mai mici le socotiia şi afară din câte mai nainte de a fi împărat, nenumărate războaie ce au făcut, trimiţându-se încolo şi încolo hatman mare au serdariu, cum îi zicem, şi mai nainte şi împărăţind Nerva cel Bun, dirept şi milostiv împărat şi cătră creştini blând, şi făcătoriu de bine, carele pe Traian, dupre dânsul a împărăţi el l-au ales şi l-au lăsat în scaunu-i.

Însă moartea lui Traian au zăticnit atunce oareceşi vrémea de au mai zăbovit acea oştire pănă a mérge la acei ovrei, iar nu că doară au rămas lucrurile aşa lăsate şi îngăduială s-au dat acelor hicléni ovrei, ca deprinzându-se cu d-acélea, să rămâie în nărav.

Ci iată Eliu Adrian, nepotul de nepot al lui Traian, cum s-au zis, stând dupre dânsul împărat, şi trecând oareceşi vréme până a-şi tocmi altele ale împărăţiei, fiind proaspăt împărat, că era destule turburate, atuncea mai vârtos în Asiria, începute de Traian unchiu-său fiind. Deci numaidecât spre acel războiu s-au gătit. Săvai că zic că pănă a mérge el încă acolo însuşi, den Britania chiemând pre un Iulie Severvoievod, ostaşi foarte vrédnic, l-au trimis în Siria, ca să mai potolească aceea turburare şi gâlceavă ovreiască, ci nici acela n-au cutezat bătaie mare să facă cu acei preaîndrăzneţi tâlhari, ci au lungit războiul, între care vréme puterile ovreilor să mai întărise.

Aşa deci apoi, Adrian mergând în Siria cu mare şi tare gătire, luund multe alte coştéie şi stricându-le, apoi au mers de au ocolit cetatea carea-i zicea Veturon, trei ani şi şase luni bătând-o, fiind tare şi cu mulţime de oameni păzită, cum zice Carion. Acolo mulţi deci în bătaie pierind, şi mai mulţi de foame şi de ciumă murind, cu sila şi cu biruinţă o au luat. Şi acolo au ucis şi pe capul turburării şi hicleniei, căruia îi era numele Vencohab; alţii acestuia îi zic Coteva, căruia apoi pe urmă ovreii îi zicea Vencomba, adecăte fiiul minciunii, cum îl tâlcuiesc ei, căci că el mai nainte să trufiia şi zicea să iaste Mesia, mântuitoriul iudeilor.

Însă dupre ce s-au luat cetatea şi cu bătăile dupre afară ce să făcuse, puind de au numărat morţii, să vază câţi vor fi, s-au aflat zic cinci sute de mii de ovrei, afară de cei ce de foame, de ciumă au murit, pre carii nu i-au putut mai număra. Şi atuncea putérea ovreiască cât mai fusése, s-au sfărâmat şi s-au zdrobit. Acéstea Carion în Viaţa lui Adrian, măcar că can pe scurt, le istoréşte; iar Ioannu Zonara, om învăţat şi vrédnic credinţii, dintre istoricii greci, zice unde scrie şi el viaţa lui Adrian, că, afară den câţi de foame, de ciumă, de arsuri au murit, numai în bătaie, câţi au căzut numărându-i, s-au aflat 580.000 de ovrei, şi cetăţi le-au luat 50 foarte tari; iară coştéie şi sate mai alése, care avusése, 985 le-au sfărămat, iproci.

Aşadară Dumnezeu părintele ştie răscumpăra sângele fiiului său unuia-născut, şi aşa ştie fieştecăruia den vrăjmaşilor lui a răsplăti şi a da, şi celora ce poruncile sale calcă, plătind păcatul părinţilor pe feciori, pănă la al treilea şi al patrulea neam, cum singur Dumnezeu zice, la Numere, capete 14 şi la ftoro zacon, cap. 5, pre carii încă îngăduindu-i şi lăsându-i în viaţă câteodată şi în putére să văd că sunt cevaşi norociţi, care acéia o face noianul bunătăţii şi adânca înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca doară s-ar pocăi oamenii şi de la întunérecul relelor s-ar întoarce la lumina bunelor. Iar ei neluând-o că acea îngăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumnezeu, ci den destoiniciia lor, că ce să văd aşa, prind nărav şi aşa nemaicurmându-l de la dânşii, cad şi ca într-acéle stingeri şi cu sunet să piiarde pomenirea lor, cum cântă şi împăratul proroc David în psalm ăulî 9, precum şi a ovreilor s-au pierdut, vedem, împărăţiia, stăpânirea, preoţiia şi alte bunătăţi multe şi pănă la sfârşitul lumii vor să fie pierdute şi stinse. Iară de noi, carii crédem într-însul fiiul lui Dumnezeu, fie-i milă şi paza lui afle-se pururea cu câţi învăţăturile şi poruncile lui ţin şi păzescu.

Acéstea ce zisem până aici, pentru alţii doară să par că am ieşit din vorba noastră, însă nu gândesc că fără cale sunt puse, de vréme ce acéstea şi mai multe decât acéstea, măcară de am putea şti luminând mintea noastră cu céle ce în lume mari fapte, de mari oameni scrise au rămas, şi acéstea voia lui Dumnezeu îngăduindu-le, ca iară pren oameni minunile sale să săvârşească şi să rămâie cunoscute rodului omenesc. Toate învăţătura şi ştiinţa descoperindu-le şi în lumină puindu-le şi lăsându-le, ca să putem încă cunoaşte şi să ştim lucrurile bunilor şi a răilor, a vrédnicilor şi a nevrédnicilor, ale legiuiţilor împăraţi şi ale tiranilor; ca pre cei buni şi vrédnici să lăudăm şi bine să cuvântăm, şi pre cei răi şi cruzi să ocărâm şi rău să-i pomenim. Aşijderea ca rélele să gonim şi să fugim, şi bunele să îmbrăţişăm şi să urmăm.

Aşadară, cum s-au zis, romanii aici aşezându-se mulţime de ai supt acea împărăţie, ascultători au fost. Însă, întracea cursoare de ai, pănă când iar s-au mai descoperit numele acestor lăcuitori de aici, ce să vor fi făcut şi ce să vor fi întâmplat, nu ştiu, că nici scris, nici pomenit de alţii nu aflu. Însă să véde cum aicea de la Roma fiind otcârmuitori ţărâi mari oameni şi de mari neamuri veniia (cum să va arăta şi de Corvin, dupe cum scrie Bonfinie). Ca aceia dară viind pre aici să aşeza şi ei lăcuitori pământurilor acestora făcându-se, cum şi pentr-altă parte aşa neamuri mari, de multe ori mutându-se den moşiile lor, acolo să alcătuia şi să aşeza. Şi nu numai la romani aceasta se véde că au fost, ci şi la eleni şi pe la alte roduri omeneşti. La eleni, cum dupre Alexandru Machidon voievozii lui cei mai aleşi prin ţările céle mai mari şi mai bune în Asiia au rămas şi s-au aşezat, precum Ptolomeu Lagos la Eghipet, Antioh în Siria, Antigon la ăMachedoniaî, şi alţii mulţi într-alte părţi, şi şi feciori şi nepoţii lor pe urmă multe neamuri moştenire le-au rămas acéle ţări. Aşa şi aici dară au rămas de aceia, şi până în vremile de pre urmă s-au tras; şi doară vreo rămăşiţă de ale acelora şi până astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Haţag adeverează şi să ţin să fie.

Acum dară, acéstea şi acéştea aşa viind şi fiind, iată mai încoace numele vlahi le-au răsărit, şi aşa şi până astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, şi de când acest nume să zice, şi de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alţii acum nici dachi, nici gheti, nici romani, ci vlahi mai ales. Iată istoricii ce zic de dânşii şi gheografii voi arăta, măcară că şi ei între dânşii în zise să învârstează.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: