A.Armbruster Descoperirea latinitatii limbii romane

Adolf Armbruster Romanitatea românilor

Cap II Descoperirea latinităţii limbii române (sec.XIV-XV)

3. ROMANITATEA MOLDOVENILOR IN CADRUL RIVALITĂŢII UNGARO-

POLONE DIN A DOUA JUMĂTATE A VEACULUI AL XV-LEA

 

Spre mijlocul celei de a doua jumătăţi a veacului al XV-lea se constată o scădere a preocupării umaniştilor europeni faţă de pericolul otoman, provocată în parte de dezinteresul cu care au fost întîmpinate apelurile lor de cei cărora le erau destinate. Izbânda lui Iancu de Hunedoara la Belgrad, în vara anului 1456, urmată de victoriile lui Vlad Ţepeş şi ale lui Ştefan cel Mare au oprit pentru câteva decenii ofensiva otomană, îndreptată acum în alte direcţii cu mai mult succes. Pe de altă parte, Umanismul italian ieşise din faza culminantă, iar cel nordic încă nu-şi atinsese maturitatea. Toate acestea explică rărirea referinţelor la romanitatea românilor în legătură cu expansiunea otomană. Pe prim plan apare acum Moldova. Prestigiul ei crescuse enorm datorită victoriilor lui Ştefan. Dar aceste victorii nu sunt însoţite de ştiri contemporane despre romanitatea românilor.57 În schimb, cunoaştem o serie de astfel de ştiri legate de efortul Ungariei de a-şi restaura dominaţia asupra Moldovei. Citatul lui Nicolae de Modrussa ne introdusese în atmosfera curţii maghiare a lui Matei Corvin, adevărat mecen al umanismului din Europa de sud-est.

Între umaniştii iluştri de la curtea lui Matei Corvin întâlnim şi pe Janus Pannonius (1434-1472), cel mai de seamă umanist maghiar, nepot al lui Ioan Viteazul.58 Între numeroasele poezii dedicate regelui-protector se găsesc şi câteva care cântă pretinsa victorie a lui Matei Corvin asupra lui Ştefan cel Mare în anul 1467.59 Într-una din aceste poezii intitulată Conqueritur de mora regis Matthiae in Moldavia, Ioannes Ungheretus aminteşte şi de romanitatea moldovenilor:

 

„Sarmatici montes et vos septemplicis Istri
Caerulea Euxinio cornua mixta Mari,
Ac tu Romanis olim possessa colonis
Sed iam corrupto, barbara terra, sono
Quid dominum lentis longe retinetis in armis?…”.60

 

Citatul trebuie pus în legătură atât cu romanitatea moldovenilor cât şi cu cea a

regelui maghiar însuşi. Originea „romană” a lui Matei Corvin a fost cântată de un alt poet umanist, italian de origine, Alessandro Cortesi (1460-1491),61 cunoscut mai ales pentru al său De Mathiae Corvini regis Ungariae lavdibus bellicis carmen.62 Alexander Cortesius înfăţişează şi el  campania în Moldova ca o victorie a lui Matei Corvin, amintind în acest loc şi de românii de origine romană:
„An procul expulsos Nomadas, serasque luentes
Pastores rupto Siculos pro foedere poenas?
Trinacriae Siculos quondam, Scythiaeque colonos,
Fortia magnanimos praebentes colla Valachos,
Qui referunt prisca Romanam ab origine gentem?”63

Dar originea romană a lui Matei Corvin a jucat un rol important la un nivel mult mai înalt. La observaţia dispreţuitoare a lui Frederic al III-lea despre Matei Corvin, „natus a Valacho Patre,”64 acesta îşi justifică pretenţiile asupra coroanei Sfântului Imperiu Roman – purtată de Frederic al III-lea – cu originea sa romană.65 În acest scop se creează legenda descendenţei Corvineştilor dintr-o nobilă familie romană numită Corvina. Este evident că suportul real al originii romane a lui Matei Corvin a fost descendenţa sa din români. Dar, trebuie să remarcăm faptul că nici un autor contemporan care scrie despre originea romană a lui Matei Corvin nu o pune în legătură directă cu originea sa română, tocmai pentru că aceasta ar fi contravenit pretenţiilor sale asupraţ ărilor române, din motivele arătate la începutul acestui capitol. După moartea lui Matei Corvin, Antonio Bonfini nu ezită să recunoască deopotrivă originea romană „corviniană” a lui Matei şi cea română, aceasta din urmă fiind o confirmare contemporană a celei antice.66 Nici un alt istoric din veacul al XV-lea nu a dezvoltat atât de mult ideea originii romane a poporului român ca Antonio Bonfini (cca 1427-1502), umanist italian care şi-a trăit ultimii ani (1486-1502) la curtea maghiară.67 În opera sa istorică, neterminată, el stăruie de mai multe ori asupra trecutului românesc, amintind în câteva locuri şi originea romană a neamului. Bonfini îşi începe Decadele cu o descriere a Europei sud-estice cu ample digresiuni în trecutul antic al acestei regiuni. Descriind Dacia antică,68 Bonfini aminteşte pe larg de cucerirea şi stăpânirea romană în Dacia; prezenţa romanilor e atestată atât de inscripţiişi ruine, cât şi de înşişi românii: „Deinde quum Daci iterum defecissent, eos Traianus in ditionem suam redegit: el quum assiduo bello res Daciae exhaustae forent, multas illuc colonias deduxil, in hodiernum usque dtem Romanam linguam referentes.”69 Vorbind de cruciada a IV-a şi de intervenţia românilor în istoria politică a Imperiului latin, Bonfini continuă: „Valachi enim e Romanis oriundi, quod eorum lingua adhuc fatetur, quum inter lanla uarias Barbarorum génies sita adhuc extirpări non potuerit, ulteriorem Istri plagam, quam Daci ac Getae quondam incoluere, habitarunt nam citeriorem Bulgari, qui e Sarmatia prodiere, deinde occuparunt.Ε legionibus enim, colonijs, a Traiano ac caeteris Romanorum Imperatoribus in Daciam deductis, Valachi promanarunt: quos Pius a Flacco pronunciatione Germanica Vlachos dici voluit: nos contra, άπò τού( 3άλλειν, χαι άπο της άχιδος diclos esse censuimus, quum sagiltandi arte praepolleant. Nonnulli Valachiae, a Diocletiani filia nomeai inditum censuere, quae illorum Principi nupsisse fertur.”70

Antonio Bonfini revine asupra originii românilor când caută să demonstreze descendenţa romană, „corviniană”, a regelui Matei. Despre Iancu de Hunedoara susţine: „Hic enim Valacho patre, matre uero Graeca natus… Pater namque inter Valachos, qui Getarum Dacorumque loca nunc incolunt, et ex Romanis superfuisse colonis (ueluti linguae similitudo testatur) sane creduntur, plurimum apud eam gentem potuisse dicitur.”71

După el, la originea Corvineştilor se află Valerius Volusus, un roman al cărui neam e mai vechi decât Roma. Bonfini urmăreşte apoi arborele genealogic al acestui neam glorios până în vremea lui Diocletian şi a fiicei sale Valeria: „Quin et Valeriam Diocletiani filiam, e Dalmatia oriundi, Galieno imperatori desponsatam, a Valeriis quoque profluxisse credunt. Quam quum Dalmatae Valacham propria lingua dicant, hinc Valerium (ut aliqui putant) prouinciam suam Valachiam appellasse prodiderunt. Quanquam uariae Barbarorum eruptiones, Daciam populi Romani prouinciam et Getarum regionem, una cum Pannonijs inundassent: colonias tarnen, legionesque Romanas, quae recenter extrauerant, non potuisse interire. Inter Barbaras obrutae, Romanam tandem linguam redolere uidentur: et ne omnino eam deserant, its reluctantur, ut non tantum pro uitae, quantum pro linguae incolumitate certasse uideantur. Quis enim assiduas Sarmatarum inundationes et Gothorum, item Vnnorum Vandalorum et Gepidarum eruptiones, Germanorum excursus et Longobardorum (si bene supputarit) non uehementer admiretur seruata adhuc inter Dacos et Getas Romanae linguae vestigia? Quos nune Valachos, ab optima sagiltandi disciplina, dicimus. Hic igitur per tot deinde tempora, sanguis Coruini sane delituit: in Coruino tandem pago repullulauit.”72

Toate afirmaţiile lui Bonfini privind originea românilor au un element comun: românii sunt urmaşii colonieişi ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat,ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă. În jurul acestui argument se aduc alte afirmaţii, menite să confirme romanitatea românilor: ruine şi inscripţii romane, toponimii romane, Corvineştii şi numele poporului român. Bonfini cunoaşte teoria lui Pius al II-lea despre derivarea numelui de valachus din cel al generalului Flaccus în „virtutea unei pronunţii germane.” Dar dacă această explicaţie e acceptată la începutul lucrării, în cursul expunerii intervin două schimbări: una aşază la originea lui valachus pe fiica lui Diocletian, Valeria, transformată în „Valachia” datorită pronunţiei „dalmatinilor”; alta porneşte de la caracterul războinic al românilor. Prima nu aparţine lui Bonfini, ci „unora”. Dar aceşti „nonnulli” nu ne sunt cunoscuţi şi va trebui să-i căutăm probabil în cercul umaniştilor maghiari de la curtea din Buda. Poate că e vorba şi de o creaţie proprie, menită să sprijine descendenţa patriciană romană a Corvineştilor. Cea de-a doua etimologie „ab optima sagittandi disciplina” e revendicată de Bonfini expressis verbis; el o stabileşte recurgând la o asemănare fonetică. Etimologia e desigur fantezistă dar nu lipsită de interes.73

 

Antonio Bonfini şi-a dobândit aceste cunoştinţe de la autori antici, de la umaniştii contemporani dar şi din surse mijlocit sau nemijlocit româneşti. Aceasta ne-o dovedeşte atât pasajul despre apărarea şi păstrarea limbii române de către vorbitorii ei cât şi dintr-un episod, aparent secundar: pentru a sublinia originea lui Iancu de Hunedoara, Bonfini susţine că acesta, auzind că Sigismund pleacă în Italia pentru a fi încoronat, s-ar fi dus cu el „ut Romanos progenitores ac rerum dominos inviseret.”74 Aceasta dovedeşte încă o dată puternica conştiinţă de neam la români.

Faptul că în timpul domniei lui Matei Corvin originea romană a românilor era cunoscută la curtea regelui e dovedit şi de o scriere, rămasă până de curând inedită, a dominicanului Petrus Ransanus (Pietro Ransano, 1428-1492), sicilian de origine, care a avut de îndeplinit mai multe misiuni diplomatice la curtea regelui Matei Corvin. Acest umanist este autorul unei lucrări istorice intitulate Annales omnium temporum, din care au fost publicate cărţile 43 şi 44 sub titlul Epitome rerum Hungaricarum. Primul ei editor, Ioan Sambucus (umanist maghiar) a eliminat din acest fragment tocmai pasajul referitor la originea romană a românilor; anume capitolul intitulat Ioannis Blanci patria, genus, virtus: „Oriundus is fuit a regione quam appellant Valacchiam: quae parte quadam decursus Danubij a pannonijs disterminatur. Daciam eam nominavit antiquitas. Coeterum eius portio quae Danubij alveo propinqua est, a nonnullis Ripensis Dacia dicitur. Quos igitur vetustissimi terrarum descriptores Dacos nominavere eos hodie Valacchos nos vocitamus. Dicitur autem Vallachia corrupte a vulgo pronunciato vocabulo. Nanque a P. Flacco Romano nomine qui colonias eo deduxit Flaccia primum dicta est: Progressu vero temporum: convenientibus illuc finitimis qui Romanorum lingua loqui nesciebant Valacchiam pro Flaccia pronunciavere. Vicit deinde ila vulgi obstinatio: ut etiam apud Romanorum posteros corruptum regionis nomen in hanc diem remanserit.

Valacchi igitur se italorum esse posteros affirmant. Idque hoc praecipue confirmam argumento quot ipsorum lingua permulta efferuntur quae sunt sermoni italorum affinia. Quo vero tempore italorum coloniae deductae in Daciam fuerint: ex quorundam graecorum scriptis ita proditum reperi. Transmigrans Flavius magnus Constanlinus ab Italia in Thraciam ut conditam a se amplissimam urbem quam Romaneam id est Romam novam appellari voluil, claritudine incolarum redderet clariorem: ex Roma atque alijs multis praeclaris italiae civitatibus innumeros cuiusque ordinis viros secum adduxit: qui non modo novam urbem, verum etiam ipsius thraciae Greciaeque et aliarum quae inde haud procul absunt regionum loca incolerent. Nimium postea abundante italorum multitudine: delegit aliquot e suis romanis viros primarios quibus fidebat: quos ad provincias quarum erat suspecta fides, adducendas colonias misit. Ita alijs aliae, sed flacco Dacia decernitur. Ad eam regionem ipse una et alij complures e romana nobilitate viri profecti idoneis in locis colonias constituunt. Plena tunc erat Dacia italorum hominum, civium praesertim Romanorum. Quibus cum regio mire placuisset: italiae eos coepit oblivio. Igitur iunctis sibi matrimonio foeminis tum indigenarum tum finitimorum qui fuerant itali, daci seu Valacchi effecti sunt. Ab ea regione, cui Janco apud italos est cognomen, ex praeclaris natus maioribus, hoc est Romanorum posteris oriundus est. Genus namque suum refert in antiquissimam corvinorum familiam. Quam rem cum alijs tum vero maxime his ostendi ait (sicuti ego ex nonnuillis hungaris accoepi) indiciis.”75

Se remarcă, aşadar, afirmaţia caracterului autohton al conştiinţei romanităţii la români. P. Ransano acceptă teoria etimologică a lui Pius al II-lea, dar îl prezintă pe Flaccus ca pe o căpetenie a lui Constantin cel Mare, iar pe români ca descendenţi ai coloniştilor romani trimişi de Constantin în Dacia. Teoria colonizării constantiniene mijloceşte lui Ransano cheia de înţelegere pentru descendenţa corviniană a Huniazilor, expusă pe larg în continuare.

Mărturiile despre romanitatea moldovenilor nu vin numai din direcţia maghiară, ci în egală măsură şi de la al doilea concurent la suzeranitate asupra Moldovei, Polonia. La loc de frunte trebuie amintite scrierile italianului Filippo Buonaccorsi Callimaco (1438-1496), ajuns la curtea iagellonă principal consilier politic, atât în problemele interne câtşi mai ales în cele externe.76 În activitatea sa neobişnuită a întreprins numeroase călătorii, printre care şi în Moldova.77 În scrierile sale istorice, românii sunt menţionaţi de mai multe ori. În două lucrări e afirmată şi originea romană a poporului român, de fiecare dată însă în strânsă legătură cu politica polonă faţă de Moldova.

În cuvântarea redactată de Filippo Buonaccorsi cu scopul de a fi rostită la adunarea principilor convocaţi de Innocenţiu al VIII-lea la 25 martie 1490 la Roma – se pare că însuşi autorul şi-a citit discursul78 – apar referinţe la români. Cuvântarea face istoricul luptelor antiotomane, în cadrul cărora e relevată în chip deosebit contribuţia lui Vlad Ţepeş şi a lui Ştefan cel Mare. Autorul arată apoi măsurile care trebuie luate pentru reluarea luptei împotriva turcilor, deosebit de importantă pentru ţările sud-est şi est- europene. Enumerând aceste popoare el observă că românii sunt singurul neam neslav. Totuşi şi ei trebuie să accepte conducerea Poloniei în cruciada plănuită căci, dacă în cazul celorlalte popoare această supremaţie a Poloniei se justifică prin comunitatea de neam, în cazul românilor justificarea este de ordin politic: suzeranitatea coroanei polone asupra „Valachiei.”79 În acest context se situează şi observaţia cu privire la romanitatea românilor: „Sed utcunque immensus uel infinitus potius, eadem ubique lingua et praeter Romanorum coloniam Valachiam gentes omnes eadem primordia profitentes.”80 Pe lângă aspectul naţional (afirmarea descendenţei romane atestate de limba română) citatul prezintă interesşi pentru înţelegerea opticii papale. Afirmaţia lui Callimachus în adunarea convocată de Innocenţiu al VIII-lea nu poate fi considerată gratuită sau menită doar să evidenţieze erudiţia oratorului. Ne aflăm probabil înaintea primei încercări de „politizare” a ideii romanităţii românilor, de utilizare a ei în slujba efortului de a determina papalitatea şi puterile occidentale să adopte măsuri eficiente în lupta antiotomană. Ceea ce în cazul discutat e încă nebulos, va deveni deosebit de clar şi concret în veacul următor.

Mult mai amănunţit se exprimă umanistul italian despre români într-una din lucrările sale biografice. În biografia cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracoviaşi contemporan cu Philippus Callimachus.81 El îşi începe lucrarea cu un amplu excurs în istoria antică a Europei răsăritene. Callimachus este foarte bine informat despre originile şi trecutul slavilor, a căror comunitate etnică o redă în mod just. Dar el îşi îndreaptă atenţiaşi spre sciţi şi spre luptele lor cu romanii. Luptele acestea se sfârşesc prin trimiterea în „Mysia Inferior”82 a unei legiuni însoţite de 2000 de cetăţeni romani. Callimachus continuă: „Fama nouae coloniae aliquamdiu motus Scythios compescuit. Deinde non solum propulsantibus, sed egregie etiam inferentibus bellum Romanis datae acceptaeque sunt utrinque paene innumerabiles clades, cum pleraque a caesaribus supplementa et auxilia suis mitterentur. Ad extremum cum tam negligentius iuuari a suis ea colonia coepisset, altrita continuis Scytharum incursionibus facile in Polonorum ditionem ac tus concessit, a quibus postea strenue defendebatur, uerum cum imperio suorum nomen quoque immutauit. Nam Poloni, qui eos Italos scirent, lingua sua appellarunt eodem nomine, quo ceteros Italiae indigenas uocant, sed rudi admodum accentu. Mox ubi Latinae litterae in Poloniam illatae sunt emollito paulatim uocabulo submitiori accentu Valachos clixerunt. Quod nomen ueluti quodam consensu ceterarum gentium ad haec usque tempora in illis perdurat.”83 Din acest citat se desprinde cu claritate convingerea lui Buonaccorsi despre descendenţa românilor din coloniştii romani, precum şi despre continuitatea aşezărilor lor pe teritoriul fostei Dacii romane. De pretenţiile coroanei polone asupra Moldovei, cărora le dă o vechime exagerată, se leagă interpretarea justă a etniconului valachus „căci polonii care îi ştiau pe aceştia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu acelaşi nume, cu care îi numeau pe ceilalţi locuitori indigeni ai Italiei.”84 Pretenţiile Poloniei faţă de „Valachia” apar chiar în pasajul următor în care Callimachus înfăţişează discutabila expediţie în Moldova a lui Cazimir al III-lea cel Mare din anul 1359.

De relatarea aceleiaşi expediţii de către un alt umanist, de data aceasta polon de origine, se leagă o a doua încercare de a interpreta denumirea latină a românilor: este vorba de Jan Dlugosz (1415-1480): „(1359) Stephano Moldaviae Voievodae, apud Valachos mortuo, quorum maiores et aboriginarii deItaliae Regno pulsi (genus et natioVolscorum esse fuisseque creduntur) veteribus Dominis et colonisRuthenis, primum subdole, deinde abundante in dies multitudine, per violentiam expulsis, illam occuparunt, inRuthenorumque ritus el mores, quo facilior proveniret occupatio, a propriis degenerantes, transmigrarunt.”85

S-a arătat în capitolul precedent că la originea lui valachus se află numele unui trib celt volcae amintit încă de Caesar. Jan Dlugosz pune la originea acestui etnicon numele unuia dintre cele mai vechi neamuri din Italia: „genus et natio Volscorum,” cunoscut desigur, din autorii antici, familiari cronicarului polon.86 Pe lângă aceasta pasajul mai conţine şi o explicaţie, evident falsă, a caracterului dublu al vieţii culturale a românilor în evul mediu: fondul şi esenţa romană într-o formă slavă.87 Ca şi Callimachus, Dlugosz caută prin această interpretare să justifice istoriceşte pretenţiile polone asupra Moldovei. Ele şi-au găsit poate prima încercare concretă în anul 1359, cu ocazia pretinsei campanii polone în Moldova. Tocmai de acest eveniment se leagă la ambii istorici excursul în trecutul românilorşi discuţia asupra originii lor.88

Se pune pe bună dreptate întrebarea dacă nu există cumva vreo influenţă a lui Dlugosz asupra lui Callimachus în privinţa teoriei lor despre originea numelui devalachus. Fără îndoială că umanistul italian l-a cunoscutşi pe Dlugosz şi opera sa.89 Amândoi se ocupă de valachus şi de originea romană a românilor cu ocazia expunerii expediţiei din 1359 şi a faptelor eroice săvârşite cu această ocazie de Zbigniew Olesnicki în nordul Moldovei. În această privinţă s-ar putea ca Filippo Buonaccorsi să-l fi urmat pe Dlugosz. Dar teoria lui Callimachus despre români poartă pecetea originalităţii şi nu se poate susţine că şi-a însuşit-o de la Dlugosz.

În cronica lui Jan Dlugosz, ca şi în lucrările lui Philippus Callimachus, nu putem constata în nici un loc vreo atitudine ostilă faţă de români.Ε drept că amândoi umaniştii nu au trăit momentul culminant al relaţiilor moldo-polone din vremea lui Ştefan cel Mare: expediţia lui Jan Olbrachtşi eşecul suferit în Dumbrava Roşie (Codrul Cosminului, 1497). Expediţia – asemănătoare cu cea a lui Matei Corvin cu 30 de ani în urmă prin finalitatea sa – a avut acelaşi deznodământ cu cea maghiară din 1467: înfrângerea agresorului. Acest eşec polon va contribui, printre altele, la schimbarea atitudinii cronicarilor poloni din veacul următor faţă de români.90

Am urmărit evoluţia ideii romanităţii orientale de-a lungul a două veacuri de existenţă statală românească proprie. Să recapitulăm principalele etape ale acestei evoluţii: însuşi numele primului stal medieval român conţine – asemănător cu cel al poporului – ideea originii romane a înfăptuitorilor Ţării Româneşti. În veacurile XIV-XV, spaţiul ţărilor române iese din anonimatul internaţional în care se afla în veacurile premergătoare, fiind cuprins de marile curente ale realităţilor politice europene. Ca urmare a acestei schimbări de poziţie, contactele externe se intensifică. Ţările române intră astfel adânc în conştiinţa europeană, integrându-i-se prin ceea ce aveau distinctiv: locuitorii ei români de origine romană, dovedită acum în primul rând prin latinitatea limbii. Ca un novum ştiinţific înregistrăm primele încercări de explicare etimologică a numelui românilor.

Două elemente pe care le surprindem în germene la sfârşitul acestei perioade se vor afirma pe deplin în veacul al XVI-lea, devenind pilonii noi pe care – pe lângă cele dobândite anterior – se va baza ideea originii romane a poporului român:

a) afirmarea limbii române scrise de către românii înşişi, impunerea acesteia în dauna

celei slave pe care o eclipsează în importante sectoare ale vieţii spirituale române;

b) politizarea ideii originii romane a poporului român. Constatasem un început în acest sens la Filippo Buonaccorsi. în veacul al XVI-lea ideea originii romane va deveni un instrument foarte des întrebuinţat, al aceleiMachtpolitik urmărite de diferite forţe politice înţ ările noastre în veacul al XVI-lea.

 

 

Note

57 În schimb, se leagă o afirmare autohtonă a conştiinţei unităţii de neam la români; cf. scrisoarea lui Ştefan cel Mare din 8 mai 1478 către senatul veneţian: „…Et pero, io ho solicitado de cazar Basaraba vayvoda de l’altra Valachia (subl. n.) et de metter un altro signor Christian, zoe el Drachula, per intenderse insieme…” , cf. I. Bogdan,

Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, p. 344.

 

58 Pentru Janus Pannonius vezi acum R. Gerézdi, Janus Pannonius, în Italia ed Ungheria. Dieci secoli di rapporti letterari, a cura di M. Horányi e T. Klaniczay, Budapest, 1967, p. 91 – 112; T. Kardos, Petrarca e la formazione dell’ umanesimo ungherese, ibidem, p. 67-90.

 

59 Vezi Ş. Papacostea, Un épisode de la rivalité polono-hongroise au XV siècle: La campagne de Mathias Corvin en Moldavie (1467) à la lumière d’une source inédite, în „Revue Roumaine d’ Histoire”, VIII (1969), 6, p. 967- 979. În cronicile vremii scrise în Ungaria, expediţia de la Baia e înfăţişată drept o victorie a lui Matei Corvin; cf. Gh. I. Brătianu, Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), în „Revista Istorică”, V, 1919, p. 216-224; vezi şi excelenta monografie a lui Şerban Papacostea, Etienne le Grand, prince de Moldavie (1457-1504), Bucarest, 1975.

 

60 S. Teleki, Iani Pannonii Poemate quae uspiam reperiri potuerunt omnia, I, Utrecht, 1784, p. 454. Aceste versuri au fost semnalate pentru prima oară în istoriografia noastră de V. Bogrea, Un umanist ungur despre noi, în Revista Istorică , VI, 1920, p. 181.

 

61 Alessandro Cortesi a rămas necunoscut istoriografiei române; amănunte despre el se găsesc la G. Tiraboschi, Storia della letteratura italiana, Milano, 1822-1826, vol. III, p. 1408-1411; VI / 1, p. 446-455; F. Pintor, Da lettere inedite di due fratelli umanisti (Alessandro e Paolo Cortesi), Perugia, 1907.

 

62 Editat în anexă la A. Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades qvatvor cvm dimidia, Basileae, 1568, p. 866- 890. Din numeroasele aluzii la originea romană a regelui Matei Corvin spicuim:

„Romuleae decus Hunniadae memorabile gentis Quo duce Pannonium pulsauit sidera nomen” (ed. cit., p. 868).

„Atque equidem, nasci Romano semine, multum est, Mathia armipotens…” (ibidem).

 

Recent, P. Iroaie, Umanesimo romeno, Trapani, 1967, p. 140-141, analizează poemul lui Cortesius (după o ediţie din 1608) punând accent pe afirmarea originii romano-valahe a Corvineştilor.

 

63 Ed. cit., p. 888.

64 Cf. I. Hurdubeţiu, Die Deutschen über die Herkunft der Rumänen. Von Johann Thunmann bis Ernst Gamillscheg, Breslau, 1944, p. 7.

 

65 Pentru această descendenţă vezi şi P. Ransanus, Epitome rerum Hungaricarum, Budae, 1746, Oratio authoris (lipseşte în ediţia Schwandtner din acelaşi an), p, 12-13. P. Ransanus (1428-1492) (vezi despre el Călători, I, p. 435- 436) se adresează lui Matei Corvin astfel: „Romanus itaque es genere, Romanus es origine. Romanum te ac latinum hominem nos Itali asserimus, affirmamus praedicamus”. Cel mai mult a stăruit asupra acestei descendenţe A. Bonfini; pentru raporturile internaţionale din acest spaţiu şi timp vezi Karl Nehring, Matthias Corvinus, Kaiser Friedrich III und das Reich. Zum hunyadisch-hahshurgischen Gegensatz im Donauraum, München, 1975. În ciuda unor grave rezerve la adresa acestei cărţi, autorul a republicat-o neschimbată în anul 1989.

 

66 Antonius Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades qvatvor cvm dimidia, Basileae, 1568, decad. III, lib. IX, p. 538 urm.; vezi şi p. 448.

 

67 Pentru viaţa şi opera sa vezi Giulio Amadio, La vita e l’opera di Antonio Bonfini primo storico della nazione ungherese in generale e di Mattia Corvino in particulare, Monalto Marche, 1930; idem. Antonio Bonfini e S. Giacomo

della Marca, Monalto Marche, 1936; Cl. Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, loc. cit., p. 17-19;Ν. Iorga, Cărţi reprezentative în viaţa omenirii, III / 9, în „Revista Istorică”, XV, 1929, p. 304-310. Importanţa acestui izvor pentru trecutul românesc a fost subliniat îndeosebi de către D. Onciul,Tradiţia istorică în chestiunea originilor române, ed. cit., II, p. 205-206.

 

68 Pentru îmbogăţirea sensului denumirii de Dacia de către Bonfini vezi A. Armbruster, loc. cit., p. 437.

 

69 Decad. I, lib. I, ed. cit., p. 9

 

70 Decad. II, lib. 7, ed. cit., p. 304-305; de Flaccus şi teoria lui Pius II amintise Bonfini încă în Decad. I. lib., 1:

„Getae vero, quos Valachos nunc dicimus, Pius Flaccos appellat…” (ed. cit., p. 7); vezi şi Călători, I, p. 482. 71 Decad. III, lib. 4, ed. cit., p. 448; vezişi Decad. III, lib. 9, ed. cit., p.538.

 

72 Decad. III, lib. 9, ed. cit., p. 542. Pasajul despre limba românilor se află tradus în Călatori,I,p.483.

73 Explicaţia trebuie căutată în primul rând în opinia generală europeană despre vitejia românilor: Enea Silvio Piccolomini: „Is Valachis fortissimis et bellicosissimis nationibus transdanubium, ut ante diximus late dominantibus bello attritis tributa gravia imperavit” (Al. Marcu, loc. cit., p. 370)şi L. Chalcocondil: „Este acest neam, dacii, viteaz în ale războiului” (ed. cit., p. 63). Pe acest fond comun se grefează interpretarea lui Bonfini. Ea este oarecum prefigurată prin următoarea afirmaţie despre daci: „Nec desunt, qui Dacos et Dauos a, hoc est pugna, quum bellicosissimi fuerint, nomen accepisse uelint: Getas uero a gesis (quum S inΤ more Graeco saepe mutetur) quae Romana pila sunt, appellauere. Gesus enim longus contus est…”, Decad. I, lib. 1, ed. cit., p. 8.

 

74 Decad. III, lib. 9, ed. cit., p. 538.

 

75 Vezi P. Iroaie, Gli romeni nell’ opera di Ransano, în „Il Veltro”, XIII (1969), 1-2, p. 184-185; tot acolo expunerea vieţii şi operei lui Ransano (p. 165-180) precum şi un fragment în care dominicanul sicilian analizează sensurile expresiei de Romania (p. 183-184), premergând în acest domeniu cu un veac pe Löwenklau (Leunclavius)

 

76 M. Baffi, La romanitá della Romania e gli umanisti italiani, loc. cit., îl numeşte de-a dreptul „il Machiavelli polacco”.

 

77 I. Garbacik, Malerialy do dziejów diplomacjy Polskiej z lat 1486-1516 (Kodeks Zagrzebski), Varşovia, 1966, p. 12 urm. Între călătorii străini care au trecut prin Moldova lui Ştefan cel Mare ar trebui amintit şi grecul Marullo Tarcaniota; el evocă în elegiile sale amintiri aventuroase legate de spaţiul românesc, raportat adesea la Dacia antică. El a dus desigur în Italia noi informaţii despre romanitatea orientală, întregind astfel viziunea umaniştilor italieni despre latinitatea sud-est europeană; cf. Al. Marcu, Umanistul Marullo Tarcaniota în părţile noastre către 1470.1480, în „Studii Italiene,” VI, 1939, p. 159-164.

 

78 Ph. Callimachus. Ad Innocentium VIII de bello Turcis inferendo Oratio, ed. Irmina Lichonska, Varsoviae. 1964. p. 8; vezi şi Ν. Iorga, Notes et extraits pour servir à l’ histoire des croisades au XV et XVI siècle, 1453-1547, V, Bucureşti, 1915, p. 176.

 

79 Ed. cit.. p. 50, 84 urm.

 

80 Ed. cit., p. 86. Dintre ultimele lucrări despre Callimachus amintim pe lângă cele din ediţia citată, Ignacy Zarebski, La corrente italiana nel primo Umanesimo polacco, în vol. Italia. Venezia e Polonia tra Umanesimo e Rinascimento, Wroclaw, Warszawa, Krakow, 1967, p. 35-37.

 

81 Despre Zbigniew Olesnicki vezi I. Zarebski, loc. cit., p. 39 urm.

 

82 .,quae hodie Valachia nuncupatur”; cf. Ph. Callimachus, Vita et mores Sbignei cardinalis, ed. Irmina Lichonska, Varsoviae, 1962, p. 26.

 

83 Ed. cit., p. 28.

 

84 Această ştire a lui Callimachus a fost relevată în istoriografia noastră relativ târziu; vezi I. Nistor, Lucius Aprovianus, în „Analele Academiei Române”, Mem. secţ. ist., Seria III, tom. XXIII, 1940-1941, p. 133-176. Recent I. C. Chiţimia, Umanistul polonez (!) Filippo Buonaccorsi-Callimachus şi originea latină a poporului român, în

„Romanoslavica”, XV, 1967, p. 203-209, reia această temă fără să cunoască însă studiul lui Ion Nistor.

 

85 Ioannes Dlugossus seu Longinus, Historiae Polonicae libri XII, I, Lipsiae, 1711, col. 1122.

 

86 Jan DIugosz a fost un excelent cunoscător al literaturii clasice, cf. I. Zarebski, loc. cit., p. 40 urm.; W. Madyda, Johannes Longinus DIugosz als Vorläufer des Humanismus in Polen, în vol. Renaissance und Humanismus inMittel- und Osteuropa, II, Berlin, 1962, p. 185-191.

 

87 D. Onciul crede că afirmaţia lui Dlugosz „se raporta în primul rând la întemeierea principatului Moldovei, de către românii descălecători din Maramureş” (Din istoria Bucovinei, în Scrieri istorice, I, p. 302, n. 50; aceeaşi interpretare în Originile principatului Moldovei, ibidem, p. 683, n. 8).

 

88 De acest citat se leagă o indicaţie metodologică pentru cei care ar intenţiona să cerceteze exhaustiv vechile izvoare istorice (înainte de toate tipăriturile din secolele XVI-XVII) în vederea depistării mărturiilor asupra originii românilor. Acestea nu se găsesc de regulă la prima menţionare a românilor; autorul înfăţişează originea românilor de regulă într-un excurs la unul din evenimentele majore din istoria poporului român; astfel, aceste mărturii se pot întâlni la începutul, la mijlocul sau la sfârşitul operei; de aici se impune necesitatea cercetării lor în mod amănunţit, fără a „uşura” munca consultând indicii lucrărilor, complet nesatisfăcătoareşi înşelătoare.

 

89 Se pare că Ph. Callimachus este autorul biografiei lui Dlugosz, Vita Ioannis Dlugosz Senions canonic Cracoviensis (ed. Miecislaus Brozek, Varsaviae, 1961; pentru paternitatea operei vezi prefaţa ediţiei citate, p. 7-22, îndeosebi p. 9-11).

 

90 De la sfârşitul veacului al XV-lea reţine atenţia şi un mic tratat intitulat De situ, moribus et diversitate Scythiacarum gentium, scris în anul 1499 de către Nicolaus de Rosenberg „eques polonus, orator Regis Polonorum apud Sacrum Imperium”. Tratatul acesta, editat târziu de Kollar în anexă la ediţia operelor lui N. Olahus, a trecut neobservat

în istoriografia română. Vorbind despre migraţiile popoarelor barbare, Rosenberg aminteşteşi de teritoriul fostei Dacii şi de Valachi „gens olim Romana, a Traiano primum in Dacia deducta, pastoritiae prae ceteris dedita, temporumque progressu in gentem magnam aucta…” (apud Ν. Olahus, Hungaria et Atila, Vindobonae, 1763, p. 215-216; vezişi p. 209); Posada (1330)şi Dumbrava Roşie (1497) au contribuit decisiv la revizuirea imaginii românului la unguri şi polonezi, vezi acum Adolf Armhruster, Das Rumänenhild der Ungarn und Polen, în vol. nostru Auf den Spuren der eigenen Identität, Bukarest, 1991, p. 167-176; pentru bătălia din 1497 vezi acum Şerban Papacostea, De la Colomeea la Codrul Cosminului. Poziţia internaţională a Moldovei la sfârşitul secolului al XV-lea, în Romanoslavica, XVII, 1970, p. 525-553; vezi şi Adolf Armbruster, Der Donau-Karpaten-raum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10. -16 Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie, Köln, Wien, 1990.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: