Originea şi evoluţia limbii române

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE

1. DEFINIŢIA LIMBII ROMÂNE

Limba română este limba latină vorbită neîntrerupt timp de două mii de ani în nordul şi în sudul Dunării, într-un mediu oriental (trac, grec, slav, turc)
„Limba română este limba latină vobită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, PAnonia de sud, Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”
Al. Rosetti, Istoria limbii române, EDP, 1977, pg 77

2. PERIOADA DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE (etape)

I Razboaiele daco-romane

– primele lupte de cucerire a dacilor: anul 88 e. n. (Tapae, împăratul Domitian )
– continuate de împăratul Traian (101 – 102, 105 – 106)
– procesul de transformare a Daciei în provincie romană durează aprox. 165 de ani
– în timpul celor 165 de ani de colonizare, soldaţii şi negustorii romani care îşi încheiau stagiul, erau răsplătiţi cu acordarea de privilegii (acordarea de pământ, de drepturi cetăţeneşti)
– în anul 212 împăratul Caracalla semnează „Constitutio Antoniana” prin care dacii devin cetăţeni romani, ca urmare a faptului că şi-au însuşit limba latină şi modul roman de viaţă.
– între 101 şi 271 e. n. este o perioadă de bilingvism (dacă şi romană) Limba latină s-a impus fiind o limbă mai perfecţionată, ca urmare a superiorităţii culturale a acesteia.

II  271 e.n. retragerea Aureliană

-garnizoanele se retrag la sud de Dunăre iar Dacia încetează să mai fie provincie romană
-între 271 e.n. şi sec al VI -lea vorbim despre perioada de formare a limbii române. Este perioada în care cuvintele de origine latină se transformă sub acţiunea unor legi riguroase de transformare fonetică. Acest proces este ferm şi riguros, de vreme ce termenii de origine slavă care pătrund în limbă în această perioadă nu suferă astfel de transformări.
III Limba română comună

între secolele al VI-lea şi al IX-lea este perioada limbii române comune
– limba română comună se vorbeşte la nordul şi la sudul Dunării, pe teritoriul fostelor provincii romane: Dacia, Moesia, Iliria, Panonia, Dardania
– în această perioadă se separă grupul etnic al aromânilor, care coboară treptat spre sud, sub presiunea grupurilor slave şi maghiare din podişul Panoniei.
– tot în această perioadă limba română îşi defineşte trăsăturile care o disting de celelalte limbi romanice:
– schimbarea unor vocale („a” „i”) din cuvinte latine, sub influenţa limbii dace, în „ă” şi „î”; ex. : manus/ mănu/ mână, fontana/ făntănă/ fântână
-modificarea timbrului vocalei accentuate, ceea ce a dus la crearea de diftongi; ex: lat lege/ rom. veche: leage/ rom lege
– tendinţa de a închide timbrul vocalelor; ex.: dentem/ dinte, gula / gură, aqua/ apă;
– palatalizarea ocluzivelor labiale (lat petiolus/ rom chicior)
– afereza lui a : lat. aranea/ rom. râie, lat. autumnus/ rom toamnă
 IV. perioada românei literare vechi se înscrie între sec. al XIII-lea şi sec. al XVIII- lea
– începe odată cu primele manuscrise şi continuă cu primele tipărituri. Este limba textelor religioase a cronicilor, a primelor pagini literare, ale scriitorilor umanişti
V.perioada limbii române moderne începe în sec. al XIX – lea cu primele texte ale marilor scriitori clasici care au oferit modelele limbii române literare moderne

3. TERITORIUL DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE

– în nordul şi în sudul Dunării, în provinciile Dacia, Dardania, Moesia inferioară şi superioară.


4.LATINITATEA LIMBII ROMÂNE. PROBLEMA CONTINUITĂŢII

– caracterul latin al limbii române este dat de vocabularul esenţial (fondul principal de cuvinte) şi de structura gramaticală, care sunt latine
– 90 % din cuvintele din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină
-cuvinte care denumesc părţi ale corpului omenesc (dinte / dentis, ochi/ oculum, ureche / auricula)
– termeni religioşi (Dumnezeu / domine deus, creştin/ cristianus, biserică / basilica)
– ocupaţii de bază (semăna/ seminare, grâu/ granem, vacă/ vaca)
– grade de rudenie (mama/ mater, fiu/ filius, familie, bărbat, soră)
– toponime: Dunăre, Retezat, Napoca, Olt
– onomastic㪠Liviu, Octavian, Letiţia, Ovidiu, Tiberiu
Teoria continuităţii , fondată pe un set de dovezi ştiinţifice, confirmă şi susţine că în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al III-lea şi secolul al XIII-lea, pe teritoriul romanizat al fostei Dacii, existenţa populaţiei daco-romane latinofone, apoi a românilor, a fost neîntreruptă
Nu se verifică ipoteza exterminării populaţiei autohtone de către romani, nici a vidului demografic produs după retragerea aureliană
Dovezi
a. Dovezi istorice şi arheologice
– istoricii antici (Criton, medicul lui Traian, Dio Cassius) atestă, în Istoria Romană, supunerea dacilor, nu nimicirea lor, după 105-106. Şpte scene de pe columna lui Traian atestă acest lucru
– 15 cohorte (corpuri de armata), menţionate documentar, erau alcătuite din dcai şi au funcţionat în diferite zone ale Imperiului roman.
***Textul din Breviarum ab Urbe condita de Eutropius, care a fost interpretat greşit, şi care stă la baza teoriilor împotriva continuităţii, demonstrează sacrificiul în luptă, nu sacrificarea populaţiei autohtone de către romanii învingătoriŞ „Căci DAcia, datorită războiului îndelungat, fusese sleită de bărbaţii lui Decebal”
– aprox. 4000 de inscripţii latine găsite pe teritoriul fostei Dacii informează asupra vieţii sociale, administrative, materiale, spirituale a populaţiei autohtone.
– izvoarele istorice mai târzii constau în primele însemnări ale existenţei vlahilor, în anul 976 (în cronica bizantină a lui Kendrenos, sec al XI-lea), în anii 980 şi 1020 (în documente provenind de la împăratul Vasile al II-lea MAcedoneanul), în sce al XI-lea de Kekaumenos (într-o istorie bizantină). În sec al XIII-lea Cronica anonimă maghiară (Gesta Hungarorum) atestă existenţa vlahilor şi descendenţa lor romană
„pământul -Panoniei- era locuit de slavi, bulgari, şi blahi, adică păstorii romanilor”
– în sec al XIV -lea , într-un text francez, apar date demografice despre regiunile central şi est europne: vlahii sunt amintiţi ca un popor mare, răspândit, păstori ai romanilor
– difuzarea creştinismului de sursă latină la nordul şi sudul Dunării încă dinainte de sec al IV-lea (documente religioase atestă că Sf. Apostol Andrei a predicat în Sciţia Minor – Dobrgea – încă din sec I). Misionarii creştini predicau în limba latină, semn al unei populaţii intens romanizate.
b.Dovezi lingvistice
– În dacoromână (nu şi în dialectele sud Dunărene) s-au păstrat cuvinte de origine latină care desemnează realităţi specifice (aur, păcură)
– Păstrarea unor vechi termeni latineşti numai în vestul ţării demonstrează existenţa în acea zonă, a unei populaţii intens romanizate (ai/usturoi, june/ tânăr, nea/ zăpadă, păcurar/ cioban, pedestru/ sărac)
– În componenţa vocabularelor specializate pe domenii fundamentale de activitate şi spiritualitate (agricol, păstoresc, creştin) intră cuvinte latineşti. Ele demonstrează existenţa pe acest teritoriu a unei civilizaţii de tip rural ţi a unei populaţii romanizate de tip sedentar
c. Dovezi prin raţionament
– Cuceritorii romani nu au exterminat niciodată o populaţie autohtonă, practicând colonizarea şi asimilarea culturii şi civilizaţiei autohtone în formele evoluate de cultură şi civilizaţie romană
– Dacia oferea multe resurse materiale şi reprezenta un punct strategic în calea năvălirilor barbare. Exterminarea in masă ar fi scăzut drastic nivelul de exploatare şi capacitatea militară in această provincie.
– nu se justifică exodul ăn masă, după retragerea aureliană, de vreme ce teritoriul coloniei romane din Dacia oferea condiţii favorabile de existenţă
– ar fi fost inexplicabil exodul ulterior, la nord de Dunăre, al aceleiaşi populaţii . În plus, deplasarea de la sud la nord este total nespecifică istoriei migraţiilor. Istoricii au demonstrat că migraţiile au urmat două posibile trasee: de la nord la sud şi de la est la vest.

5. SUBSTRATUL DAC
– existenţa sa a fost discutată prima dată de B-P Hasdeu, care a semnalat prezenţa în limbă a multor cuvinte care au o mare putere de derivare şi compunere, care fac parte din vocabularul esenţial, şi a căror origine nu putea fi stabilită.
*** Pentru ca un cuvânt să facă parte din vocabularul esenţial al uneei limbi el trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
– să exprime o noţiune fundamentală
– să aibă vechime în limbă
– să fie cunoscut de majoritatea vorbitorilor
– să intre în expresii şi locuţiuni
– să aibă putere de derivare şi compunere.
Vocabularul esenţial reprezină 1% din masa vocabularului (aprox 2000 cuvinte) şi este în proporţie de 70% de origine latină

Există aprox 100 – 150 de cuvinte de origine traco – dacă (lucru stabilit prin comparaţie cu limba albaneză, care este o limbă de origine tracă). Ex: abur, baci, baltă, balaur, brad, brâu, buză, bucurie, căciulă, copil, copac, droaie, fluier, gard, ghimpe, ghionoaie, grumaz, mazăre, mărar, mânz, moş, murg, noian, pârâu, strungă, zară, etc.

6. DIALECTE
1. Dialectul daco-român este vorbit de o populaţie de peste 23 milioane pe teritoriul vechii DAcii, dar şi ca limbă naţională de peste 10 milioane de români din Rep. Moldova, Bucovina de nord, Banatul sârbesc, Ungaria, Germania, Franţa, Canada, America şi alte ţări.
Limba naţională a statului român s-a constituit pe baza acestui dialect. Pe baza lui s-a format limba română literară, care este aspectul cel mai îngrijit al limbii române.
Graiuri incluse în dialectul daco-român: moldovean, muntean, oltean, bănăţean, crişan, maramureşan.
2. Dialectul macedo-român
este vorbit de romînii din macedonia (oraşele Niş, Skoplije, în munţii Pindului şi munţii Olimp unde alcătuiesc grupuri etnice distincte) În acest dialect s-au realizat o literatură şi o cultură originală.
3. Dialectul megleno- român este vorbit de românii din Bulgaria şi Grecia, de pe valea fluviului Mariţa.
4. Dialectul istro-român
este vorbit de românii din peninsula Istria din nordul mării Adriatice, pe teritoriul foste Iugoslavii.

În afară de acestea, pe valea Timocului, în Serbia, vorbesc limba română peste 1,5 milioane de români care sunt lipsiţi de orice fel de drepturi. Ei vorbesc dialect daco-român ce elemente olteneşti şi bănăţene. De asemenea în Bosnia vorbesc limba română cam o jumătate de milion de români care sunt lipsiţi de orice fel de drepturi.

7. INFLUENŢE
Influenţa slavă. Prezenţe populaţiei slave pe teritoriu începând cu secolul al VI-lea şi oficierea cultului religios în limba slavă au determinat o influenţă a acestei limbi asupra limbii române. S-au păstrat
– termeni de cult religios: liturghie, maslu, iad, rai, sfânt, utrenie, stareţ etc.
– termeni din agricultură: plug, ogor, brazdă, snop
– termeni de organizare socială: logofăt, vornic, vistiernic, paharnic, boier, jupân
– toponime: Bistriţa, Craiova, Lipova, Prahova
– onomastică: Ivan, Olga, Vornicu, Stoleriu, Bistriceanu
– în gramatică, vocativul în „o” al substantivelor feminine (Mario, Florico), prin numeralul sută şi modul de formare a numeralelor de la 11 la 19

Influenţa greacă S-a realizat prin coloniile greceşti din Dobrogea, prin influenţa Bizanţului asupra culturii noastre şi prin domniile fanariote. Termeni: alfabet, geometrie, condei, dialog, analogie, , VAsile, Ioan, Alexandru, Constantin, Elena, Andrei, Teodor

Influenţa turcă s-a realizat ca urmare a deselor şi violentelor incursiuni ale Imperiului otoman în principate. Termeni: paşă, vizir, iahnie, cataif, harem, hazna, rahat, cafea, alivenci, halva, sarma, simigiu, geamgiu, ciulama, musaca.

Influenţa franceză se datorează contactelor culturale, introducerii studiului limbii franceze în şcoli. Termeni: republică, administraţie, egalitate, librărie, parfumerie, galanterie, constituţie, revoluţie, libertate, cavalerie. Această influenţă continuă, limba română adoptă multe neologisme de origine franceză.

Influenţa maghiară
: oraş, gând, fel, hotar, chin, întâlni, marfă, neam, seamă, vamă

LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ/ LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ DE CULTURĂ

1.Limba română comună/ primitivă (sec. VI – IX) nu este atestată, nici cunoscută documentar. Particularităţile ei au fost identificate prin metoda reconstrucţiei lingvistice, fondată pe comparaţia cu etimoanele latineşti (cuvintele de origine). Cu toate acestea, majoritatea istoricilor şi filologilor acceptă ipoteza că „Torna, torna, fratre” ar putea reprezenta cel mai vechi eşantion de limba română în devenire(sec. VI) atestat documentar.*
* Apare în Cronografia lui Theophanes Confessor (sec VII – IX) într-un pasaj în care relatează despre o expediţie armată bizantină din anul 587 d.Hr.. Cele trei cuvinte ar fi fost rostite de un soldat în limba „părinţilor”, cu intenţia de a semnala unui camarad pierderea bagajului. Fiind înţeleasă şi de ceilalţi soldaţi recruţi din rândul populaţiei romanizate sud dunărene, adresarea a fost înţeleasă în mod greşit drept semnal de retragere.

2.Între sec IX şi XIII are loc un îndelungat proces de scindare a populaţiei româneşti în viitoarele grupuri dialectale, sub influenţa stabilirii masive a populaţiilor slave la sudul Dunării. Influenţa maghiară, care acţionează abia în sec. al XII.lea, afectează numai daco-româna, semn că la această dată grupurile aromânilor, istro-românilor şi megleno- românilor erau deja separate.
3. Între sec al XIII-lea şi al XVI-lea apar primele elemente de limba română în documente
slavo-române (inscripţii, documente de cancelarie, scrieri istoriografice slavone despre istoria românilor, scrieri religioase originale) NAtura acestor scrieri este justificată de faptul că slavona a fost adoptată ca limba oficială a relaţiilor administrative şi a serviciului divin. Există aprox 400 de cuvinte româneşti în scrierile slavone. Există şi documente latineşti, mai ales în Transilvania, unde limba latină revine ca limbă savantă şi mijloc de răpândire a culturii medievale. Domenii : biserica catolică, servicii diplomatice, cancelarii voievodale şi locale.
4.Între sec. al XVI-lea şi sec al XVIII-lea vorbim despre epoca veche a limbii române ca limbă de cultură. Aceasta începe în 1521 cu Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi se încheie cu apariţia primei gramatici româneşti tipărite: Elementa linguae daco-roamnae sive valachicae de Samuil Micu şi Gh. Şincai (apariţie simbolică a Şcolii Ardelene care marchează trecerea spre epoca modernă a culturii naţionale)
5. primele tipărituri
în limba română: diaconul Coresi (Catehismul 1559 1560) înlesnesc eliminarea treptată a slavonei ca limbă de cultură. („În sfânta besearecă mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limba striină”)
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datată cu exactitate de N. Iorga (29 – 30 iunie 1521) este adresată lui Johannes Benkner, judele Braşovului, şi avertiza asupra unei posibile incursiuni a turcilor peste Dunăre. Textul arată deprinderi exersate de scris în limba română.
– scrieri religioase originale sau traduse din slavonă, greceşte, maghiară (sec XVI) apar mai ales în vestul ţării, reprezentând o incercare de subminare a autorităţii limbii slavone.
– între acestea, textele rotacizante (sec XV sau XVI) : Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean şi Psaltirea Şcheiană păstrează o particularitate a graiului vechi din Transilvania şi Bucovina, anume modificarea lui n intervocalic în r (bire, adură, lumiră).
– textele coresiene (11 la număr) au circulat sub formă tipărită, punând la dispoziţie texte fundamentale de cult religios (Liturghier, Tetraevangheliar). În aceste texte predomină particularităţile dialectale munteneşti, care oferă o formă cursivă şi îngrijită de limbă română. Este momentul în care graiul muntenesc începe să se impună ca limbă literară (forma oficială, cea mai îngrijită şi normată a unei limbi) . O contribuţie majoră la impunerea graiului muntenesc drept limbă literară o constituie traducerea integrală în acest grai a Bibliei (Biblia de la Bucureşti 1688)
– sec al XVII-lea este epoca de maximă înflorire a culturii medievale româneşti
: * scrierile istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce)
* primul scriitor român, Dimitrie Cantemir
* cărţi religioase originale (Varlaam, Antim Ivireanul)
* cărţi juridico- adimistrative (Îndreptarea legii, 1652)
* cărţi laice populare cu conţinut eroic şi moralizator (Alexandria, 1620).

În spiritul umanismului predominant la acea vreme în Europa, limba maternă dobândeşte treptat un prestigiu tot mai mare. Adoptarea ei ca limba liturgică (sec XVIII) înseamnă eliminarea definitivă a slavonei drept limbă de cultură.

6. Începând cu sec al XIX-lea vorbim despre epoca modernă a limbii române literare
– Şcoala Ardeleană
– Paşoptiştii
– Perioada marilor clasici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: