Povestirea – suport teoretic

Suport teoretic

I.DEFINITIE

Două accepţii ale termenului:
1. povestire – naraţiune, relatare, modalitate de expunere specifică genului epic.
2. Povestire (specie literară) – specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în care povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din punctul său de vedere. Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se centrează pe personaj ci pe situaţie.

II TRASATURI ALE SPECIEI
Din definiţie reies caracteristicile cele mai importante ale speciei:
– accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje;
– acţiune neobişnuită şi exemplară (redă o experienţă umană general valabilă)
– interesul deosebit acordat actului narării (actul relatării precum şi povestitorul sunt bine evidenţiate în text, ocupând o parte însemnată din text –există un adevărat ceremonial al povestirii)
– intriga simplă şi personaje puţine (ca amploare, se situează între schiţă şi nuvelă)
– cauzalitatea acţiunii : evenimenţială (şirul evenimentelor este generat de o acţiune) sau psihologică (o stare sufletească este punctul de pornire)
– în text apar multe indicii despre narator/i şi despre naratar/i – între ei se stabileşte o relaţie dinamică, ceea ce dă oralitate stilului
– mare implicare a naratorului în evenimentele relatate (naratorul este personaj, martor sau colportor, ceea ce dă subiectivitate discursului narativ)
– caracterul exemplar/ etic al povestirii (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau mai puţin explicită extragerea unei învăţături)
– actul povestirii se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un topos cu semnificaţii, care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). In acest cadru povestitorii relatează întâmplări pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit. Interesul se axează în mod special asupra situaţiei neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.

III. CLASIFICARE
1. După formă:
– în versuri
– în proză
2. După conţinut şi destinaţie:
– filosofică
– romantică
– magică
– fantastică
– satirică
– pentru copii

Un tip aparte îl constituie povestirea în ramă – una sau mai multe povestiri de sine stătătoare (nuclee epice secundare) sunt încadrate într-o altă naraţiune sau într-o situaţie de comunicare care îi cuprinde pe toţi naratorii (povestirea-cadru).

Povestirea e comparabilă cu anecdota sau snoava (prin caracterul neaşteptat, surprinzător al faptelor relatate şi prin finalitatea etică) şi uneori cu basmele (prin prezenţa elementelor fabuloase)

IV. CONŢINUTUL/ DIEGEZA/ ÎNTAMPLAREA PROPRIU-ZISA

UNDE? CAND? (CRONOTOP)
– Evenimentele relatate se plasează într-un trecut îndepărtat. De cele mai multe ori plasarea specifică este atemporalitatea (timp şi spaţiu nedeterminat, general valabil, mitic), care oferă un caracter de generalitate întâmplării. Astfel, o anume situaţie devine o experienţă a cunoaşterii de sine.
– In general, plasarea în timp şi spaţiu are elemente fantastice sau fabuloase, care creează o lume primordială, fundamental diferită de “prezentul” actului povestirii, atât de diferită încât pare altă lume. De aici caracterul iniţiatic al povestirii.

CINE?
– Personajele sunt nişte iniţiaţi sau oameni aflaţi într-o etapă a maturizării lor, reprezentaţi adesea nu prin nume sau detalii ale personalităţii lor, ci prin ocupaţiile lor (pescari, vânători, păstori, preoţi, ostaşi/războinici, conducători de ţară)

CE?
– Se relatează un singur eveniment (un singur fir epic).
– Întâmplarea relatată este neobişnuită, surprinzătoare.
– Intâmplarea are caracter exemplar (transmite o învăţătură).
– Reprezintă adesea o experienţă iniţiatică, prin care protagonistul capătă o cunoaştere de tip superior a lumii.
– Se pot identifica toate momentele subiectului.

CUM?
– Evenimentul este de obicei relatat linear (cronologic). Totuşi, organizarea se află la discreţia naratorului subiectiv, care a participat ca protagonist sau martor, sau care este colportor al unei poveşti auzite. Naratorul poate organiza momentele subiectului altfel decât cronologic, urmărind să realizeze suspansul şi gradarea tensiunii pentru a menţine treaz interesul naratarului pe tot parcursul povestirii.
– Modalitatea folosită este evocarea (analepsa).

V. DISCURSUL NARATIV/ CEREMONIALUL POVESTIRII
– Naratorul într-o povestire este întotdeauna subiectiv. El este fie participant al întâmplării relatare, fie martor, fie colportor (transmite o poveste pe care a aflat-o dintr-o sursă necredibilă)
– Naraţiunea/ povestirea/ relatarea este modalitatea de expunere specifică.
– Descrierea şi dialogul se îmbină cu naraţiunea.
– In mod specific pentru această specie epică, naraţiunea nu se reduce la simpla prezenţă a unei voci care spune povestea. În afara de întâmplarea relatată, mai apar în textul povestirii secvenţe care îi prezintă pe narator/naratori, pe naratar/naratari şi relaţia dintre aceste două instanţe narative. Astfel, se instituie un adevărat ceremonial al povestirii, în cadrul căruia relatarea întâmplării este doar o etapă.
Ceremonialul povestirii constă într-un sistem de convenţii care cuprinde momente ca:
– intrarea în scenă a povestitorului;
– motivarea împrejurărilor care declanşează istorisirea;
– rostirea propriu zisă a poveştii;
– comunicarea cu auditoriul;
– pauzele care înteţesc tensiunea aşteptării;
– ieşirea din scenă a povestitorului, acesta având conştiinţa săvârşirii unui act exemplar.

Povestirea în ramă

– Atunci când ceremonialul povestirii capătă substanţă epică (având, la rândul său, cronotop, personaje, acţiune, o instanţă narativă superioară, care prezintă relaţia narator-naratar), se identifică în textul povestirii o povestire cadru şi un nucleu epic secundar (întâmplarea propriu-zisă)
a) Nucleul epic secundar
– reprezintă întâmplarea propriu-zisă (vezi cap. IV)

b) Povestirea-cadru (sau rama)

– se conturează atunci când ceremonialul povestirii (discursul narativ al nucleului epic secundar) are o dezvoltare epică, în cadrul lui putându-se identifica
A) conţinut/ diegeză, evenimentul povestirii cadru fiind chiar „acţiunea” de a spune o poveste.
UNDE? CAND?
Adesea actul povestirii are loc într-un spaţiu privilegiat, protector, simbolic, care permite deplasarea intuitivă către vremuri imemoriale (călătorie fantastică, uneori fabuloasă ce se constituie într-o experienţă a spiritului).
Timpul povestirii este diferit de timpul povestit (timpul rememorării ≠ timpul rememorat)

CINE?
Naratorul şi naratarii interacţionează în cadrul unui dialog, şi sunt individualizaţi prin descrieri succinte.

CE? Acţiunea povestirii cadru este chiar spunerea poveştii, identificându-se chiar etape ale acestei acţiuni:
a) un fel de expoziţiune, în care se descrie locul în care are loc povestirea (adesea un topos, un loc predilect, securizant, un suprapersonaj cu semnificaţii) şi în care se precizează apariţia / locul povestitorului între naratari;
b) un fel de intrigă, aceasta fiind pretextul sau motivul care declanşează istorisirea (un obiect, o stare, un schimb de replici între narator şi naratar etc.);
c) desfăşurarea acţiunii, constând în actul spunerii poveştii. Relatarea este un eveniment în sine, cu etape care devin tehnici ale suspansului, prin care naratorul încearcă să menţină atenţia ascultătorilor:
– stârnirea interesului ascultătorilor şi solicitarea adresată povestitorului de a-şi istorisi povestea;
– refuzul/ acceptarea provocării, întreruperea, amânarea, reluarea firului relatării ca tehnici ale suspansului;
d) punctul culminant al povestirii cadru coincide cu punctul culminant al nucleului epic secundar, fiind, de aceea un moment extrem de tensionat;
e) un fel de deznodământ, în care naratorul şi naratarii comentează evenimentele relatate

B) discurs narativ
– relaţia dintre narator şi naratar este prezentată de o a treia instanţă narativă, un alt narator.
– la rândul său, acest narator poate folosi tehnici ale suspansului, întrerupând relatarea pentru a realiza descrieri, dialoguri între povestitor şi ascultători, reflecţii generale asupra lumii şi a vieţii, înfăţişarea comportamentului povestitorului sau a ascultătorilor etc.
– Oralitatea stilului este trăsătură stilistică fundamentală a speciei, motivată prin destinaţia către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. In virtutea acestei trăsături, textele sunt presărate cu mărci ale oralităţii:
– pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, substantive în vocativ, interjecţii, vorbire directă, verbe la imperativ, propoziţii exclamative şi interogative, sintaxă afectivă (inversiuni, propoziţii neterminate), adverbe deictice (aici, acolo, ieri, mâine, aşa etc)

Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii capătă un caracter aproape ritualic, autonom, repetabil.

Funcţiile povestirii:
– de abolire sau relativizare a spaţiului şi timpului (un bun povestitor face timpul să treacă mai repede, sau să stea pe loc, creând impresia de atemporalitate – prin talentul povestitorului, ascultătorii au impresia ca sunt martori ai evenimentelor relatate, evenimentele fiind plasate într-un timp mitic/imemorial/ primordial/arhetipal)
– estetică (povestirea încântă, vrăjeşte, produce bucurie estetică, arta povestitorului fiind sincretică – reuneşte moduri de expresie specifice mai multor arte: literatură, teatru, poezie, muzică)
– iniţiatică (povestirea a fost din toate timpurile o parte esenţială a ceremonialurilor sacre, care permit omului să intre în legătură cu lumea sacră)
– de supravieţuire ( prin actul povestirii, naratorul, dacă este şi personaj al întâmplării relatate, se transformă pe sine în personaj legendar, care poate sfida trecerea timpului; povestirea este aşadar secretul nemuririi pe care oamenii îl caută de la începuturile lumii. Fireşte, secretul este imperfect, abolirea timpului nu este definitivă) – funcţia este cel mai bine ilustrată de Şeherezada, din 1001 nopţi

Bibliografie:
Victor Kernbach – Dicţionar de mitologie generală
Jean Chevalier – Dicţionar de simboluri
George Călinescu – Istoria literaturii române de la orgini până în prezent
Tudor Vianu Arta prozatorilor români
Nicolae Manolescu Istoria critică a literaturii române
Ion Vlad – Descoperirea operei
Jean Claude Carriere – Prefaţă la Cercul mincinoşilor
Emilia Boghiu, Lăcrămioara Mutoiu Hermeneutică şi naratologie aplicată
Jean Michel Adam, Francoise Revaz – Analiza povestirii
E. M. Forster – Aspecte ale romanului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: