Lucian Blaga – universul liric

Poemele luminii

Eu nu strivesc corola – prefaţă lirică

–          lumea – totalitate împlinită, sumă de elemente perfect integrate într-o rotunjime originară.

–          lumina lunară – soarele blagian (neoromantism)

Eul stihial, natura dionisiacă, frenezia vitalistă

–          sensibilitate exacerbată, extatică,

–          aminteşte de cîntecul de beţie şi elogiul dansului din Zarathustra lui Nietzsche (Vreau să joc)

–          porniri păgâne şi năzuinţă de purificare: „Bucuria este atât de bogată încât îi e sete de durere, de iad, de ură, de ruşine, de schilod, de lume” (Nietzsche)

–          nietzscheana beţie şi sete de lume, trăirea totală sub semnul contrariilor împăcate, în consonanţă cu uriaşele energii ale cosmosului

–          eul este un fragment din Totul substanţial

–          mişcări caracteristice ale eului dilatat, care aspiră să fie cuprins: cuprinderea, îmbrăţişarea, strângerea, izvorârea, revărsarea, curgerea, înecul – nuanţe ale incorporării, inificării, asimilării

–          aceste mişcări sunt puse sub semnul necesităţilor vitale: foame, sete, mistuire, ardere

Paşii profetului

–          atenuarea dinamicii, scăderea tensiunilor vitale, abandonul inert în voia ritmurilor firii

–          contemplaţie calmă, senin abandon de sine în favoarea impunerii ritmurilor naturii care penetrează fiinţa până la substituire.

–          acelaşi înec, revărsare în Tot, ipostază complementară primei, diferă ritmul

–          eul nu se mai proiectează în exterior, „lăcaş al furtunilor care strivesc” ci devine spaţiu al germinaţiei mocnite, cu rare explozii de energie vitală

–          ciclul Moartea lui Pan – nouă vârstă simbolică a eului blagian: ruptura ontologică marcată de dispariţia timpului paradisiac şi de sentimentul alienării omului de natura originară

–          moartea zeului aduce sentimentul golului, al neantului, apare distanţarea omului de univers, omul devenind o conştiinţă întrebătoare

–          trăieşte într-o lume a semnelor, devenite obstacole între trăire şi înţeles

–          omul părăseşte vârsta inocenţei primare intrând sub regimul interogaţiei

–          suferinţa de a se fi înstrăinat de o lume armonioasă

–          la Blaga nu e o suferinţă a cerului, ca la Arghezi, ci o pierdere a unităţii adamice a făpturii, alienarea eului de marele Tot

–          vârsta ucigaşului de taină, ipostaza interogativă a eului, excesul de problematizare, timp al tristeţii metafizice, a nostalgiei nevindecate a spaţiului edenic

În marea trecere

–          slăbirea sufletului în favoarea gândului (sum ergo dubito – omul problematic)

–          stare anunţată încă din Poemele luminii (Lacrimile)

–          cuvântul îşi pierdea puterea magică, creatoare, Logosul a devenit verb (,amare foarte sunt toate cuvintele’)

–          dar şi : actul poetic ca încercare de restaurare a relaţiei exemplare eu – univers

–          drama damnării, a blestemului ce perpetuează păcatul originar

–          Marele Orb – parabolă: divinitatea ghidată de om; Marele Orb se lasă rostit şi înfăptuit de om

–          Ipostaza umană panică apare ca ideal

–          Mobilul înstrăinării este gândul, interogaţia, îndoiala, tălmăcirea vremii şi a zodiilor dintr-o perspectivă exterioară (,aplecat peste întrebările lumii’)

Lauda somnului

-somnul este o altă soluţie de restaurare a relaţiei exemplare – simbolica întoarcere în noaptea originară, somnul semnificând stingerea frământărilor generate de constiinţă

– spaţiul nocturn – redeschidere a făpturii către existenţa organică

– trezirea (La cumpăna apelor) traduce starea de angoasă a conştiinţei problematizante, angajată în diurn

– etapă de renunţare la regimul interogativ al existenţei individuale

– somnul  – ipostază a reveriei paradisului pierdut, retragere

– vindecarea setii de mîntuire

– motivul întoarcerii la somnul embrionar – purificare, liniştire, expresie a stării paradisiace a făpturii

– motivul tăgăduirii – refuzul veşnicei şi obositoarei samsara (necontenita întrupare a spiritului)

La cumpăna apelor şi

La curţile dorului

–          motivul întoarcerii (revenirea sufletului trudit la lumea statornică în care îşi află pacea lăuntrică)

–          Blaga, ca şi Brâncuşi  – descoperirea propriei sensibilităţi în solidaritate cu spaţiul spiritual căruia îi aparţin

–          Întoarcerea- eliberarea de tristeţea metafizică

–          Eterna reîntoarcere către tiparul mitic, spre timpul inaugural, şi abolire a Marii treceri

–          Regăsirea plaiului arhetipal, populat de zei şi păzit de şarpele casei – regenerare

Nebănuitele trepte

–        schimbarea zodiei, reconcilierea eului cu un univers recuperat în dimensiunile sale iniţiale, o nouă vârstă a echilibrului deplin

–        relaţia eu univers – refăcută (protecţia făpturii asimilate de spaţiul originar)

Motive

–          cercul şi sfera (obsesia reîntregirii, a întregului, a unităţii)

–          monada ; Monadologia lui Leibnitz, explicată de BLAGA: Fiecare monadă este un individ, un microcosm în care se oglindeşte, mai mult sau mai puţin clar, lumea în întregul ei. NU există două monade absolut la fel.

–          Monada este geometria supremă a creaţiei, oglindirea înaltului în adânc

–          Fântâna – imagine simetrică a bolţii, „ceru-şi deschide un ochi în pământ”

–          Preajma: zvonul, murmurul, zumzetul, foşnetul, cutreierul, răspunsul, semnul şi tâlcul lui

–          Sămânţa – elem. al profunzimii telurice şi promisiune a înălţării solare, descinderea spre adânc, osmoză cu înaltul, întoarcere la fiinţa arhetipală

–          Satul-idee – existenţa rituală, arhetipală, o lume rotundă, suficientă sieşi ca o monadă, spaţiu sacru, lume completă, geografie mitică : muntele, valea, apa, lacul, iezerul, pădurea, arborele, floarea, seminţele, macul, crinulsapţiul marin – repere arhetipale ale unui tărâm de legendă, ale poveştii, ale mitului

–          Bestiar – faună simbolică, reprezentând straturile profunde ale inconştientului, suavitate şi puritate, forţe elementare, solidare cu energia germinativă a vegetaţiei: taurul, cerbul, ursul, căprioare, viţelul, mânzul, inorogul, balaurul, şarpele

–          Păsările – rune, pajura, ciocârlia, zborul

–          Tăcerea. Muţenia, numele, cuvântul, cântecul

Formarea conştiinţei istorice – Ion Neculce

Ion Neculce

 

Letopiseţul Ţării Moldovei

De la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat

  1. Ce motiv invocă Neculce pentru lipsa unei tradiţii istoriografice?

Acest pământ al Moldovii n-au fost aşedzat de demult de oameni, să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost şi pustiiu. Deci pentru acee nu să află letopiseţe scrisă de pământeni vechi. Ce de la o vreme, de la descălecatul lui Dragoş-vodă, târziu s-au apucat Urechi vornicul de au scris istoriile a doi istorici leşeşti. Şi l-au scris pănă la domnia lui Aron-vodă.

  1. Cum şi de ce îi discreditează pe primii istoriografi?

Apoi au mai făcut după Ureche vornicul şi un Simion dascal, şi un Misail călugărul, şi un Evstratie logofătul, şi iar l-au scris, cât au scris Ureche vornicul, pănă la Aron-vodă. Numai aceştie, poate-fi, au fost oameni neînvăţaţi, de n-au citit bine la istorii, că au defăimat pre moldoveni, scriind că sunt din tălhari. Pentru aceasta dară nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost adevărate, audzite sau vădzute a lor, nu le pot oamenii crede.

  1. Identifică în următorul paragraf două atitudini ale cronicarului Neculce.

Iară pre urma acestora s-au apucat dumnealui Miron Costin, vel-logofăt, de au făcut un letopisăţǔ. Şi cât n-au putut istovi Miron logofătul l-au istovit fiiu-său, Nicolai Costin, biv-vel¬logofăt, şi l-au scris di-nceputul lumii, arătând cine au trăit pre acest pământ, cu mărturii a istorici streini. Şi l-au scris pănă la Dragoş-vodă, şi de la Dragoş-vodă l-au scris di pe izvodul lui Ureche vornicul pănă la Aron-vodă. Însă mult l-au mai împodobit, mai frumos, şi Miron logofătul şi fiiu-său Nicolai Costin. Iar mai înainte nu să mai găseşte scris de Miron sau de fiiu-său Nicolai. Poate-fi, de ar fi şi scrise de Nicolai logofătul, dar or fi poate tăinuite, şi pănă acmu la ivală n-au ieşit.

  1. Ce sursă de inspiraţie invocă Neculce şi care este garanţia credibilităţii acesteia?
  2. Compară conştiinţa responsabilităţii faţă de posteritate, aşa cum apare la Neculce în raport cu ceilalţi doi cronicari moldoveni.

Iară de la Dabije-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara de Sus, a scrie întru pomenirea domnilor. Însă pănă la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe neşte izvoade ce au aflat la unii şi alţii şi din audzitele celor bătrâni boieri; iară de la Ducă-vodă cel bătrân înainte, pănă unde s-a vidè, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemărui, ce au scris sângur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein, să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu, cetitorilor, pre unde ar fi greşit condeiul mieu, să priimiţi, să nu gândiţi că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greşit, iară celelalte întru adevăr s-au scris.

  1. Ce reiese din paragraful următor, în privinţa rigorii ştiinţifice a scrierii lui Neculce?

Mai socotit-au şi din letopisăţul lui Evstratie logofătul şi a lui Simion dascalului şi a lui Misail călugărului neşte cuvinte câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ce le-au scris, măcar că dumnealui Miron logofătul şi cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris, şi-i ocăreşte. Şi să cade să-i ocărască, unde face că sunt moldovenii din tălhari. Bine face că-i ocăreşte şi dzice că sunt basne. Iar pentru Dumbrava Roşie, cum că au arat-o Bogdan-vodă cu leşii, Miron logofătul au lăsat de n-au scris. Dar acee dzicǔ să nu fie basnă. Şi pentru neamul Movileştilor, şi cum li s-au numit acest nume, dintru Ştefan-vodă cel Bun, Moghila, iar nu-i basnă. Şi altele multe n-or fi ştiut istoricii streini, ca să le pomenească toate. Deci o samă de istorii mai alese şi noi nu le-am lăsat să nu le scriem. Însă nu le-am scris la rândul lor, ce s-au pus de o parte, înaintea domniii Dabijii¬vodă s-au scris. Ce cine va vrè să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face. Că mulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate câte să fac într-alt pământu. Tot mai bine ştiu cei de locǔ decât cei streini, însă ce să face în viiaţa lor, iară nu în delungate vremi, iar istoriile celi vechi mai bine le ştiu istoricii, că le au scrisă, iară nu audzite.

  1. Cum motivează Ion Neculce necesitatea cărţii de istorie?

Deci, fraţilor cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopisăţǔ mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la noroade de cinste.

 

Formarea conştiinţei istorice – Grigore Ureche

Grigore Ureche

Letopisețul Ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă

  1. Această prefaţă aparţine lui Simeon Dascălu, cel care, împreună cu Misail Călugărul, copiază manuscrisul, intervenind asupra acestuia. Identifică în primul paragraf  un enunţ în care Simeon Dascălu justifică efortul lui Grigore Ureche de a scrie o carte de istorie.

Mulţi scriitorii au nevoit de au scris rândul şi povéstea ţărâlor, de au lăsat izvod pă urmă, şi bune şi réle, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre céle réle să să ferească şi să să socotească, iar dupre céle bune să urméze şi să să învéţe şi să să îndireptéze. Şi pentru acéia, unii de la alţi chizmindu şi însemnând şi pre scurtu scriind, adecă şi răposatul Gligorie Uréche ce au fost vornic mare, cu multa nevoinţă cetind cărţile şi izvoadele şi ale noastre şi cele striine, au aflat cap şi începătura moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au înmulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să sa asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte. Pre acéia urmând şi chizmând, măcar că să află şi de alţii semnate lucrurile ţărâi Moldovii, apucatu-s-au şi dumnealui de au scris începătura şi adaosul, mai apoi şi scădérea care să véde că au venit în zilele noastre, după cum au fost întâiu ţării şi pământului nostru Moldovei. Că cum să tâmplă de sârgu de adaoge povoiul apei şi iarăş de sârgu scade şi să împuţinează, aşa s-au adaos şi Moldova, carea mai apoi de alte ţări s-au descălecat, de s-au de sârgu lăţit şi fără zăbavă au îndireptatu.

  1. Identifică, în fragmentul de predoslovie care îi aparţine lui Ureche, cuvinte din aria semantică a scrisului. Ce demonstrează frecvenţa acestor cuvinte?
  2. Identifică, tot aici, un topos al retoricii medievale.
  3. Identifică expresii din care reiese conştiinţa responsabilităţii sale ca începator de drumuri şi ca istoric ce are să dea seamă în faţa posterităţii

Acéstea cercând cu nevoinţă vornicul Uréche, scrie de zice că „nu numai létopiseţul nostru, ce şi cărţi streine au cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate, că létopiseţul nostru cel moldovenescu aşa de pre scurt scrie, că nici de viaţa domnilor, carii au fost toată cârma, nu alége necum lucrurile denlăuntru să aleagă şi pre scurt scriind şi însemnând de la început pănă la domniia lui Pătru vodă Şchiopul şi s-au stinsu, că de aciia înainte n-au mai scris nimenea pănă la Aron vodă. Nici este a să mira, că scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dentăiu n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni neaşăzaţi şi nemérnici, mai mult proşti decât să ştie carte. Ce şi ei ce au scris, mai mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul. Iar scrisorile striinilor mai pe largu şi de agiunsu scriu, carii au fost fierbinţi şi râvnitori, nu numai a sale să scrie ce şi céle striine să însemnéze. Şi de acolo multe luund şi lipindu de ale noastre, potrivindu vrémea şi anii, de au scris acest létopiseţ, carile de pre în multe locuri de nu să va fi şi nemerit, gândescu că cela ce va fi înţeleptu nu va vinui, că de nu poate de multe ori omul să spuie aşa pre cale tot pre rându, cela ce véde cu ochii săi şi multe zmintéşte, de au spune mai mult, au mai puţin, dară lucruri vechi şi de demult, de s-au răsuflat atâta vréme de ani ? Ci eu, pe cum am aflat, aşa am arătat.”

  1. În paragraful al treilea, Simeon Dascălu face o comparaţie între izvorul istoric folosit de Ureche şi cronica istoricului moldovean. Ce reiese din această comparaţie?

După acéia şi eu care sunt intre cei păcătoşi, Simeon Dascal apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie acéste poveşti, ce într-înse spune cursul anilor şi viiaţa domnilor, văzindu şi cunoscând că scriitorii cei mai de demult care au fost însămnând acéste lucruri ce au trecut şi s-au sfârşit şi pre urma lor alţii nu vor să se apuce; văzând noi aceasta că să părăséşte această însămnare, socotit-am ca să nu lăsăm acestŭ lucru nesăvârşit şi să nu să însămnéze înainte, carele mai nainte de alţii au fost început pre rând însemnatu, pănă la domniia lui Vasilie vodă, ca să nu ne zică cronicarii altora limbi c-am murit şi noi cu scriitorii cei dinceput, sau că doară suntem neînvăţat. Ci cu ajutoriul lui Dumnezeu, întăi m-am apucat a scrie ce au pizmit şi ce au însemnat alţii. Pentru acéia, gândindu şi socotind de la inimă ca să pociu afla cu adevărat acest lucru, să fie deplin, adunat-am izvoade pre rând de i-am împreunat. Şi citind izvoade pre rând, aflat-am şi acest izvod, carele l-au scris Uréche vornicul şi deaca l-am citit, l-am socotit că este scris adevăr, însă mai mult din cărţile streinilor decât din izvoadele noastre, că numai cât tinde poveştile mai largŭ şi de agiuns şi mai deschis, iar semnele sau tocmélele şi lucruri câte s-au făcut în ţară, nu le arată toate, că poate fi că n-au ştiut de toate cronicariul cel leşesc să le scrie. Iar létopiseţul nostru nu tinde poveştile, ce scrie mai pre scurt, însă le însemneaze toate pre rând. Măcar că vornicul Uréche au scris mai sus că létopisăţul cel moldovenesc scrie pănă la domniia lui Petru vodă Şchiopul şi décii s-au stâns, iar eu, adunând izvoade de limba noastră, aflat-am izvod denceput, cam pre scurtă vréme şi toate pre rând însămnând, pănă la domniia lui Vasilie vodă. Pentru acéia, deaca am văzut că lipsesc poveştile şi cursul anilor din létopiseţul cel leşesc, am lipit dintre-ale noastre izvoade, carele am aflat că-s adevăr şi am adus poveştile la létopisăţul cel leşesc, carea la locul său, carele toate mai nainte să vor arăta, careşi la locurile sale şi toate pre rând chizmind şi însămnând, am izvodit din toate izvoadele într-un loc şi am făcut unul disăvârşit, de care lucru cu mare nevoinţă am silit să nu rămâie nimic nesămnat.

  1. Grigore Ureche este primul care susţine teoria continuităţii pe teritoriul fostei Dacii. Care sunt argumentele sale?

Prédosloviia descălicării a Țării Moldovei dinceputul ei. Carea este însemnată de Uréche vornicul din létopisețul cel latinescu izvodită

Vor unii Moldovei să-i zică că au chiemat-o Sțitia sau Schithia pre limba slovenească. Ce Sțitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide și Ardealul și Țara Muntenească și câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare și de Țara Leșască. Chiematu-o-au unii și Flachia, ce scriu létopisețile latinești, pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chemat Flacus, carile au bătut războiu cu sțitii pre acéste locuri și schimbându-să și schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acésta nume nu-l priimim, nici-l putem da țărâi noastre Moldovei, ci Țării Muntenești, că ei nu vor să disparță, să facă doao țări, ci scriu că au fostu tot un loc și o țară și noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă, iar munténii mai dintăi, măcară că s-au tras de la un izvod, munténii întăi, moldovénii mai pre urmă, de păstorii nemerit, că umblându păstorii de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroș, în munți cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor și după multă goană ce o au gonit-o prin munți cu dulăi, o au scos la șesul apei Moldovei. Acolea fiindu și hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorénii, daca s-au discălicat sat. Și hierul țării sau pecetea cap de buor să însemnează. Și cățeaoa cu care au gonit fiara acéia au crăpat, pre carea o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele cățélii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea și țării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova.

Scriu alte istorii pentru țara noastră a Moldovei, cum au stătut pustie 600 de ani, trecând împărățiia slăvitului și putérnicului Traian împărat, carele să cunoscu sémnele puterii lui pe unde au tras Troian peste multe țări și preste această țară, trecândŭ oștile lui peste câmpi și preste ape. Atâția ai s-au aflat pustie, păn’ în vrémea ce au vrut milostivul Dumnedzău a nu lăsarea acestŭ pământ făr’ de oameni. Ce cu voia sfinții sale, îndemnându-să o samă de ficiori de domni den domniile ce au fost pre acéle vremi la Râm și cu oamenii lor den Maramurăș, viind preste munții ungurești și preste munții țărâi Moldovei, vânându heri sălbatece păn’ au ieșit la apa ce-i dzice Moldoa, gonind un dzimbru, carele l-au și dobânditu la un sat ce să chiamă Buorenii, pre aceia apă. Ș-au pus acei ape numele Moldova, pre numele unii țânci ce s-au înecatu într-acea apă, ce o au chemat pre țâncă Molda și pre numele ei să dzice acmu și țărâi Moldova, păn’ astădzi. Ieșindu la loc frumos și deșchis, socotindu cu toții că-i loc bun de hrană și plăcându-le tuturor, s-au întorsu înapoi iarăși în Maramurăș ș-au scos oamenii lor toți într-această țară.

  1. Grigore Ureche este primul care demonstrează latinitatea limbii române. Identifică în acest paragraf fragmente care susţin acest lucru.

Pentru limba noastră moldovenească

Așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Rîm ne tragem, și cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune și la prédosloviia létopisețului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu țara mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu și discălicându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmléni, céle ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte pater al nostru, noster, și altile multe din limba latinească că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le-am înțeleage. Așijderea și de la frânci, noi zicem cal, ei zic caval, de la greci straste, ei zic stafas, de la léși prag, ei zic prog, de la turci, m-am căsătorit, de la sârbi cracatiță și altile multe ca acéstea din toate limbile, carile nu le putem să le însemnăm toate. Și pentru aceasta să cunoaște că cum nu-i discălicată țara de oameni așăzați, așa nici legile, nici tocmeala țării pre obicée bune nu-s legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece și ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat și voie așa mare și vârf. Deci cumu-i voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba țării, care obicéi pănă astădzi trăiește.

 

Formarea conştiinţei istorice – Miron Costin

Miron Costin

Letopiseţulŭ Ţărîi Moldovei de la Aaron-vodă încoace, de unde este părăsitŭ de Uréche Vornicul de Ţara de Giosŭ, scosŭ de Miron Costinŭ Vornicul de Ţara de Giosŭ în oraşŭ în Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iară de la naşterea Mîntuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675 meseţa… dni

  1. Miron Costin ar fi vrut să scrie istoria ţării începând cu războaiele lui Traian, de cucerire a dacilor. Ce l-a făcut să renunţe, scriind cronica de acolo de unde a lăsat-o Grigore  Ureche?

Prédoslovie adecă voroava cătră cititoriul

Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac létopiseţul ţărîi noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian-împăratul şi urdzisăm şi începătura létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceasta dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Uréche vornicul.

  1. De ce consideră Miron Costin necesar să scrie un letopiseţ al Ţării Moldovei?

Afla-vei de la Dragoş-vodă, din descălecatul ţărîi cel al doilè, la létopiseţul lui, pre rîndul său scrise domniile ţărîi, pănă la Aron-vodă. Iară de la Aronŭ-vodă încoace începe acesta létopiseţ, carea ţi l-am scris noi, nu cum s-ari cădè, de-amănuntul toate. Că létopiseţele céle streine lucrurile numai ce-s mai însămnate, cum sintŭ războaiele, schimbările, scriu a ţărîlor megiiaşe, iară céle ce să lucreadză în casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris. Şi de locŭ létopiseţă, de muldovanŭ scrisă, nu să află. Iară tot vei afla pre rîndu toate.

  1. Ce făgăduieşte (promite) Miron Costin, şi de ce anume depinde împlinirea promisiunii sale?

Şi priiméşte această dată această puţină trudă a noastră, care amŭ făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este părăsit, cu această făgăduinţă că şi letopiseţ întrég să aştepţi de la noi de om avea dzile şi nu va hi pus preavécinicul sfat puternicului Dumnedzău ţărîi aceştiia ţenchiŭ şi soroc de sfîrşire.

De neamul moldovenilor

Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ

1. Indincă sinonime actuale pentru termenii din coloana A, alegând pentru fiecare arhaism un sinonim din coloana B

A

letopiseţ

predoslovie

voroavă

discălecatul

seminţie

B

cuvântare, vorbă

prefaţă

cronică

neam

întemeierea, înfiinţarea

2. Miron Costin explică motivele nehotărârii sale de a începe să scrie această carte. Ce motiv îl îndemna să scrie, şi ce motiv îl făcea să ezite?

 

Către cititoriu

Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câţi sunt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminţie, de când şi cum au dăscălecat, acéste părţi de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntŭ lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi suntŭ, de unde suntŭ veniţi strămoşii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor şi de cândŭ s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ şi supt ce nume, scot la ştirea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să ştie neamul ţărilor acestora.

3. Indincă sinonime actuale pentru termenii din coloana A, alegând pentru fiecare arhaism un sinonim din coloana B

A

scrisoare

scriptura

zidirea lumii

Omir

Râm

osârdie

B

Homer

strădanie, efort

Roma

creaţia lumii

scriere

carte

4. Deşi e departe în timp de momentul întemeierii ţării de către Traian, Miron Costin spune că se va baza, în această scriere, pe documente istorice, dând şi alte exemple de oameni care au scris despre evenimente la multă vreme după întâmplarea acestora. Ce exemple de astfel de scriitori dă cronicarul?

Dzice-va néştene: prea târziu ieste; după sutele de ani cum să vorŭ putea şti poveştile adevărate, de atâtea vacuri? Răspunzŭ: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, céle trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici. (…) Scriptura ne deşchide mintea, de ajungem cu credinţa pre Dumnezeu, duhul cel nevăzut şi necoprinsŭ şi neajunsŭ de firea noastră, Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne face de le putem vedea cu cugetul nostru. Să nu pomenim de marile Moisi, carile după 2.400 de ani au scris létopiseţul de zidirea lumii, că acela au avut pre însuşi Dumnezeu dascal, rostŭ cătră rost. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele lui Ahileus, Plutarhŭ în 400 de ani au scris viiaţa şi faptele vestitului împăratŭ în lume, a lui Alexandru Machidon; Titus Livius cursul a toată împărăţiia Râmului în 700 de ani şi mai bine au scrisŭ după urzitul Râmului şi alţi mulţi istorici, cercândŭ de-amărântul scrisorile, cursul a multe vacuri cu osârdie şi cu multă osteneală au scos lumii la vedére istorii.

5. Deşi laudă efortul lui Grigore Ureche, Miron Costin arată că din cronica lui Ureche lipsesc informaţii importante. Despre ce ar fi trebuit Ureche să scrie, şi care crede Costin că a fost motivul pentru care nu a scris?

Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiindŭ începuturile sale. Laud osârdiia răposatului Uréchie vornicul, carile au făcut de dragostea ţărâi létopiseţul său, însă acela de la Dragoş-vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintăi cu români, adecă cu râmléni, nimica nu pomenéşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai fostŭ ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostŭ destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dânsul şi atâta, câtŭ poate să zică fiéştecine că numai lui de această ţară i-au fostŭ milă, să nu rămâie întrŭ întunerecul neştiinţei.

6. Miron Costin simte o mare responsabilitate, scriind această carte de istorie. Ce anume îl determină să fie atât de precaut?

Viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste am cătat pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu.

7. Cum se asigură cronicarul de corectitudinea celor scrise de el în cronică?

Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor.

8. De ce consideră Costin că este necesar cititul cărţilor?

Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.

De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ

Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova

Studii de caz

1. Evul Mediu în Europa

De realizat o prezentare generală a structurilor şi mentalităţilor

Bibliografie

Johan Huizinga – Amurgul Evului Mediu, cap. Tipuri de viaţă religioasă; Emoţia religioasă şi imaginaţia religioasă

Neagu Djuvara – Între Orient şi Occident, cap. Biserica

Ovidiu Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei (vol 6, 7, 8 )

Cap. Structuri şi atitudini mentale (vol. 8 )

Cap. Etapele culturale şi ambianţa intelectuală (vol 6)

Cap. Literatura (vol.8)

Cap. Filosofia. Arta (vol. 7)

2. Dimensiunea religioasă a existenţei

– Prezentarea biografiilor: Dosoftei, Antim Ivireanul, Neagoe Basarab

– Prezentarea succintă a textelor: 

Psaltirea pre versuri tocmită (1673) – Sf. Dosoftei

Didahiile(1708 – 1716) – Sf. Antim Ivireanul

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (1518 – 1521)

Bibliografie

Nicolae Cartojan – Istoria literaturii române vechi

Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

3. Umanismul în Europa

De realizat o prezentare generală a structurilor şi mentalităţilor

Bibliografie

Ovidiu Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei (vol 9, 10, 11, 12, 13)

Cap. Călătorii şi descoperiri geografice (vol 9)

Cap. Reforma şi contrareforma; Viaţa cotidiană; Oamenii Renaşterii; Tipuri, profesiuni, mentalităţi (vol 10)

Cap. Umanismul. Ştiinţa; Literatura (vol. 11)

4. Formarea conştiinţei istorice

–          prezentarea biografiilor lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce

–          Analiza evoluţiei conştiinţei istorice în predosloviile Letopiseţelor

Bibliografie

Nicolae Cartojan – Istoria literaturii române vechi

Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

Elvira Sorohan Cartea cronicilor

5. Elemente de literaritate în cronici

De prezentat

–          Arta portretului la Grigore Ureche (portretul lui Ştefan cel Mare) şi arta naraţiunii la Grigore Ureche ( utilizarea timpurilor verbale în relatarea unui eveniment istoric)

–          Arta scrierii reflexive la Miron Costin (episodul invaziei lăcustelor şi reflecţiile filosofice ale cronicarului pe marginea acestuia)

–          Arta îmbinării istoriei cu ficţiunea (legendele O samă de cuvinte care precedă letopiseţul lui Neculce) şi portretele caricaturale (exemplificare cu un portret prezentat în mod tendenţios în letopiseţul lui Neculce)

Texte suport:

Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă

Miron Costin  Letopisețulŭ Ţărîi Moldovei de la Aaron-vodă încoace, de unde este părăsitŭ de Uréche Vornicul de Ţara de Giosŭ, scosŭ de Miron Costinŭ Vornicul de Ţara de Giosŭ în orașŭ în Iași, în anul de la zidirea lumiei 7183, iară de la nașterea Mîntuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675 meseța… dni

Ion Neculce O samă de cuvinte şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat

Bibliografie

Nicolae Cartojan – Istoria literaturii române vechi

Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

Elvira Sorohan Cartea cronicilor

6. Începuturile limbajului poetic

De prezentat

–          Poezia Viiaţa lumii de Miron Costin (topoi, idei poetice)

–          Comparaţie între psalmii lui David în traducere actuală a Bibliei şi psalmii în traducerea şi versificarea lui Dosoftei din Psaltirea pre versuri tocmită

Bibliografie

Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

7. Dimitrie Cantemir

De prezentat biografia urmărind

–          activitatea politică (cele mai importante aspecte)

–          scrierile istorice Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

–          scrierile filosofice Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul

–          scrierile literare Istoria ieroglifică

–          scrierile cu caracter etnografic Descriptio Moldaviae

–          preocuparea pentru muzică Kitab-i-musiki (Cartea muzicii)

Bibliografie

Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

8. Iluminismul în Europa

 

De realizat o prezentare generală a structurilor şi mentalităţilor

–          context politic, social, filosofic, religios, ştiinţific, artistic, reprezentanţi

–          enciclopedismul, filosofia materialistă, raţionalismul cartezian, Cosmopolisul, modelul uman – filosoful/ moralistul, conceptul de drept natural şi cel de morarh luminat, Declaraţia drepturilor omului, popularizarea ştiinţei, militarea pentru o republică constituţională, revoluţia de la 1789

 

Bibliografie

Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

9. Şcoala Ardeleană şi Iluminismul în Ţările Române

De prezentat activitatea politică şi culturală a reprezentanţilor Şcolii Ardelene

–          context: răscoalele lui Horea, Cloşca şi Crişan (revendicări)

–          militarea pentru emanciparea naţională pe plan politic (Supplex …) şi cultural (şcoli, presă, manuale şî cărţi de popularizare a ştiinţei)

–          latinismul extremist (istoric şi filologic)

–          prezentarea reprezentanţilor şi a celor mai importante contribuţii ale acestora (Micu, Şincai, Maior)

–          Ion Budai Deleanu – Ţiganiada – parodie sau valorificare a ideologiei iluministe?

Bibliografie

–          Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

–          George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

–          Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

10. Formarea limbii române ca limbă de cultură

De prezentat etapele evoluţiei limbii române ca limbă de cultură

Secolul XVI

–          Scrisoarea lui Neacşu

–          Textele rotacizante

–          Diaconul Coresi şi justificarea folosirii limbii române

–          Posibile cauze care au dus la înlocuirea limbii slavone cu limba română în serviciul religios şi în tipărituri (cauze interne şi externe – apariţia protestantismului şi promovarea lui în limbile naţionale)

Secolul XVII

–          Prima traducere a Bibliei (Bucureşti, 1688)

–          Cărţile populare (Alexandria) şi Gromovnicul de la Sibiu (1636)

–          Diversificarea scrierilor în limba română : coduri de legi (Pravila lui Vasile Lupu, 1652 şi Pravila lui Matei Basarab 1652) şi scrieri istorice (cronicarii moldoveni şi munteni)

Secolul XVIII

–          Modernizarea vocabularului – dezvoltarea unui registru filosofic (D. Cantemir – Divanul…), folosirea retoricii (cronicari, Cantemir, Antim Ivireanul), dezvoltarea unui stil erudit (Cantemir – Hronicul…, Istoria ieroglifică)

–          Primele gramatici româneşti (Dimitirie Eustatievici, Samuil Micu, Ienăchiţă Văcărescu)

Secolul XIX

–          Reromanizarea

–          Imprumuturi din limbi romanice (franceză şi italiană)

–          Eforturile  junimiştilor pentru a impune adoptarea cu discernământ a neologismelor şi pentru impunerea scrierii fonetice cu alfabet latin

Bibliografie

–          Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române

–          George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent

–          Elvira Sorohan Introducere în istoria literaturii române

Retorica

Retorica

I. Categoriile (canoanele) retoricii clasice

 

1. Invenţiunea (inventio) – alegerea a ceea ce autorul doreşte să spună. Inventio descrie latura argumentativă, persuasivă a retoricii.

 

2. Dispoziţiunea (dispositio sau taxis)  – modul în care se organizează un discurs sau un text

Dispositio în oraţia clasică cuprindea următoarele părţi:

Exordiu – partea de început a discursului, cu funcţie esenţial fatică, cuprinde un expozeu scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată.

Naraţiune – expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Aceasta cere claritate, concizie, credibilitate.

Discuţie sau confirmare – regrupează argumentele proprii şi este urmată de o respingere care distruge argumentele adverse. Se utilizează exemplele şi amplificarea, care permite trecerea de la „cauză“ la „problemă“. Amplificarea cuprinde descrieri şi digresiuni, formulări patetice, amintirişi citate, fraze şi sinonime. Confirmarea recurge la logos, dar şi la pathos pentru a provoca emoţii (mila, indignarea) în cadrul oferit de acumulări şi cascade de argumente expuse simultan cu discutarea motivelor.

Peroraţie – recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă), la apeluri emoţionale şi la o structură recapitulativă (în care se rezumă argumentaţia).

* Pentru cele patru secvenţe ale dispoziţiunii (sau taxis) se mai folosesc şi

următorii termeni echivalenţi: introducere/exordium; stabilirea faptelor/naratio;

împărţirea/partitio; dovada/confirmatio; respingerea/refutatio; concluzie/peroratio.
3. Elocuţiunea (elocutio)- reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul în care retorica se intersectează cu literatura. Elocuţiunea nu priveşte metodele de prezentare orală a unui discurs, ci insistă asupra stilului, a redactării, a organizării acestuia în detaliu. Elocutio face apel în principal la figuri, la alegerea şi dispunerea cuvintelor în fraze, la producerea efectelor de ritm (prozodie, omofonie).
4. Memoria (memoria)- memoria se referă atât la pregătirea comunicării, cât şi la aspectele performative ale comunicării, în special în cazul comunicării orale şi/sau improvizate. Memoria nu este doar o problemă a oratorului, ci mai ales a modului în care audienţa va reţine cele comunicate prin intermediul discursului. În acest scop, anumite figuri ale discursului sunt hotărâtoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea, enumerarea).

 

5. Declamarea (pronuntatio) se referă la expunerea orală şi la folosirea gesturilor, deci la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice, dar sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a discursului, scris sau oral.

 

II Strategii retorice

Ethos: se referă la obietivitatea şi credibilitatea oratorului.

Pentru Aristotel (Etica nicomahică,1139) ethosul este de natură morală, şi nu intelectuală. Aristotel susţine că oratorul trebuie să apară simultan informat şi binevoitor asupra unui subiect.

Pathos: termenul desemnează apelul la sentimente.

Cicero recomanda folosirea pathosului în concluzia/finalul unui discurs, dar apelul la emoţii nu se poate reduce doar la acest nivel.

Critica retoricii are tendinţa de a sublinia supraevaluarea pathosului, a emoţiei în acelaşi timp cu subevaluarea logosului, a mesajului. Vezi, de exemplu, fragmentul din Shakespeare în care Antoniu, adresându-se mulţimii după moartea lui Cezar, dirijează revărsarea mâniei acesteia asupra conspiratorilor prin procedee care acţionează pentru stimularea milei. Antoniu realizează aceasta atrăgând atenţia asupra fiecărei răni de pumnal prin apeluri patetice şi descrieri intense. Aceste procedee sunt susţinute de aluzii la încălcarea unor valori general-umane ca prietenia (Shakespeare, Iuliu Cezar):

„Priviţi, pumnalul Cassius pe-aici
L-a-înfipt şi invidiosul de Casca.
Uitaţi-vă cum sfîşie mantaua.
Iubitul Brutus pe aici înfipse
Pumnalul lui şi lama blestemată,
Scoţînd-o, sângele lui Cezar, iată,
Afară năvăli să vadă dacă
Iubitul Brutus ciocănise-n poartă,
Aşa câineşte. Brutus pentru Cezar
Era, precum o ştiţi, un înger. Zei,
Mărturisiţi ce drag îi fuse Brutus
Prea nobilului Cezar. Mai avan
Nu l-a durut o altă lovitură
Văzând pe Brutus că loveşte, Cezar
De nerecunoştinţă doborât
A fost mai mult decât de ascuţişul trădării…“

 

Retorica dispune de un vast repertoriu de figuri folosite pentru a provoca un

răspuns emoţional (apostrofă, ironie etc.)

 

Logos:  desemnează recursul la raţiune. Aristotel considera că orice comunicare ar putea fi realizată doar prin această strategie, dar datorită „slăbiciunii“ omeneşti trebuie să se recurgă şi la celelalte două strategii. Termenul grecesc logos este investit cu mai multe sensuri decât „raţiune“şi desemneazăşi „discurs/vorbire“.

 

 

III Figuri de stil

Clasificare:

1. Figuri de sunet
a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor elemente:
a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa, rima etc.);
a2) silabice;
a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată, dar cu sens diferit (paronime);
a4) verbale;

b) accidentele fonetice – toate procedeele de deformare a semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sincopa);

c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii semantice (anagrama,

calamburul, palindromul).

 

2. Figurile de construcţie– sau figurile sintactice legate de structura frazei

– permutarea (inversiunea), bazată sau nu pe simetrie (chiasm şi

antimetateză);

– sustragerea (elipsă, asindeton);

– repetiţia (epanalepsă, anaforă) cu următoarele subcategorii:

– figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea, climaxul, anticlimaxul,

repetiţia);

– construcţii sintactice (care existăşi în limbajul curent): asindeton, polisindeton;

elipsă, zeugmă, anacolut, dislocare, hiperbat, inversiune;

3. Figuri semantice – tropi

– tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie istorică, culturală,

litotă, licenţă, ironie);

– tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate logică cauză-efect, produs-loc de origine, etc.şi metaforă).
Dintr-o altă perspectivă, R. Jakobson propune clasificarea figurilor semantice în:
– seria metonimică: metonimia, sinecdoca;

– seria metaforică: metafora explicită sau implicită, comparaţia, personificarea,

antonomaza, oximoronul, epitetul, simbolul.

4. Figurile de gândire

Sînt figuri logice care se bazează pe relaţia oratorului cu discursul său şi afectează structuri mai extinse ale textului (întreg discursul),şi nu doar un cuvânt, o sintagmă sau o frază: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, prosopopeea, portretul, reticenţa, tabloul, apostrofa, deliberarea.

 

IV Locuri comune (topoi)

 

Definiţie: cf. gr. topoi (sg. topos), lat. loci (sg. locus communis); aceşti termeni trimit la

noţiunea de plasare, de localizare – la nivelul memoriei individuale şi colective – a unor idei admise în mod general, a conceptelor, a citatelor, a asociaţiilor consacrate (cum ar fi, de exemplu, culoarea albă pentru puritate, balanţa pentru justiţie, crucea pentru sfinţenie etc.).
Printre locurile obişnuite le regăsim pe cele:
– ale modestiei;
– ale timpului care lipseşte sau care nu trebuie irosit („toate la timpul lor“);
– ale banilor care lipsesc sau care nu trebuie irosiţi;

– ale cantităţii, calităţii, unicităţii („nu trăim decât o dată“);
– ale invocării a ceea ce este preferabil faţă de ceea ce nu este etc.

 

 

Exerciţii

1. Identifică topoi medievali în următorul fragment din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie.

 

a) Drept acéia să cade fiiului împăratului, carile iaste fiiu lui Dumnezeu, să judece dreptu, că şi judecata a lui Dumnezeu iaste, iară alt a nimănui. Și vă plecați suptu putérnica mâna lui Dumnezeu, cum zice apostolul, ca făcătoriului şi împăratului vieții şi al veacului nostru, cu toată frica şi cutremurul, ca într-o vréme să vă înalțe şi să trăiți mult pre pământu bun. Acum pricepeți, împăraților, şi vă învățați, toți cei ce judecați pământul, lucrați Domnului cu frică şi vă bucurați cu cutremur, primiți învățături, ca să nu să mânie cândva Domnul spre voi şi să pieriți din calea dreptului, când se va ațița de pripă urgiia lui.

 

b) Măcară de eşti împăratu, măcar domnu, măcară bogat, măcară sărac, tot vă închinați razimului picioarelor lui, că iaste sfânt, şi acela iaste domnul şi judecătorioul cel înțeleptu şi înfricoşat şi vécinic. Deci, de vei judeca pre cineva cu judecată nedreaptă şi fățarnică, Dumnezeu va fi ție şi oamenilor tăi judecător cu plată, că zice: „ Eu suntu izbânditoriul şi voi izândi”. Iară prorocul zice: „Jalea şi suspinile săracilor le-ai auzit, Doamne, gătirea inimilor lor le-au socotit urechea ta. Judecă săracului şi smeritului, ca să nu mai adaogă după acéia omul de a să mări pre pământu”. Dreptu acéia, ascultă, şi ia aminte şi socoteşte, să nu mai adaogă omul după acéia a să mai înălța. Că iaste zis: „În zadar va fi turburarea celor ce să mărescu”. Iar de vei face judecată fățarnică, tu cugetă cându să va lua judecata de la tine şi să va da altuia, carile va judeca cu dreptate oamenilor lui Dumnezeu. Și va face izbândă Dumnezeu, precum au zis: „si suspinile săracilor nu vor peri până în sfârşit”. Că măcară de eşti şi împăratu sau domnu, iar judecata tot iaste a lui Dumnezeu şi cu porunca lui eşti pus păstor tu, şi tocmitor faptelor lui. Pentru acéia scrie, de zice: „Fraților, judecați pe direptaté şi priiatenilor şi streinilor şi celor mari şi celor mici. De niminea să nu-ți fie ruşiné, că judecata iaste a lui Dumnezeu”. Ci câtă vréme va fi dată pre mâna ta, fie-ți grijă şi frică de slujba care ți-au dat-o Dumnezeu în seama ta, că nici ai adus nimic cu tine într-această lume, nici vei să iai nimic.

 

c) Iar cel ce să va nevoi cu milostenie, cu rugă şi cu alte bunătăți, aceluia i să vor curăți mulțimea păcatelor. Și iar mai zice Hristos la Evanghelie: „Nu îngropareți avuțiia voastră în pământu, unde o strică viermii şi o putérezeşte putrejunea şi o sapă furii şi o fură, ci strângeți avuțiia voastră în ceriu, unde nici viermii o strică, nici putrejunea o putrezeşte şi unde furii nu o sapă, nici o fură. Că unde iaste avuțiia voastră, acolo va fi şi inima

voastră“.

 

d) Și această să nu le gândeşti că le grăescu eu din capul mieu, ci toate le-am aflat în sfintele scripturi, şi ți le grăescu ca să-ți fie de certare şi de învățătură şi de toată trezviia şi chibzuiala şi bucuriia ce va să fie, cum ți le voi arăta mai nainte pre amăruntul şi le vei vedea chiar. Deci să nu pae cuiva rău, sau să aibă vreo împutăciune spre noi pentru acéste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, şi v-am adus aminte.

e) Vezi, fătul mieu, acestu împăratu, care dintâi fu rădicat de Dumnezeu den oamenii săraci şi-l mări şi-l puse împărat pre pământu, cum iaste scris: „Domnul sărăcéşte şi îmbogățéşte, pleacă şi înalță, carele rădică pre cel sărac din pământu şi din gunoi, pre cel mişăl îl înalță şi-l pune mai mare şi biruitoriu oamenilor şi-l face moştnean scaunului slavei”. Văzuşi pre săracul, că fu rădicat din pământ, şi pre mişăl, că fu înălțat din gunoiu? Cunoscuşi că fu pus pre scaunul mărirei şi cu cinstea împărătească cinstit, şi-l puse împărat şi biruitor şi proroc? Că zice Scriptura: „Că şi Saul iaste întru proroci”. Și să sfârşi Saul prorocind, căci când fu el unsu de Samoil spre împărăție şi să dăspărți de la dânsul, cându să încetă şi el cétei prorocilor, duhul lui Dumnezeu fu pre Saul. Iar el, ca un nemulțumitoriu ce era, nu vru să mulțumească şi să laude pre Dumnezeu, carele-i dedése atâta putére, ci să porni cu fărdelegile sale în lucruri réle şi care nu să cădea, cum ai auzit mai nainte spuindu de dânsul pre scurt. Și pentru acéle fărdălegi ale lui îl déde Dumnezeu în moartea cea amară, şi să sfârşi rău şi cu ocară mare.

 

f) Pentr-acéia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici țăran, nici nimeni să-şi rădice firea şi gândul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpânul lor. Că cel ce să va ispiti a-şi rădica mâna asupra stăpânului său fără dreptate şi asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu şi unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă îşi va aduce mâniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, şi urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dânsul. Că împărățiia şi domniia a împăraților şi domnilor, care iaste pre împărații şi domnii cei credincioşi şi drepți, acéia iaste împărăție şi domnie cerească. Și Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat şi va judeca lumea pre dreptate.

 

 

2. Identifică în această cuvântare părţile care alcătuiesc un discurs, strategii retorice, figuri de stil şi locuri comune.

 

La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură
de Antim Ivireanul

Pohta cea mare şi dragostea cea curată, iar mai vârtos să zic, datoriia cea părinţească ce am cătră dragostea voastră m-au îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm sufleteşte, de vreme ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrednic să vă fiu păstor şi părinte sufletesc şi învăţătoriu la lucrurile céle ce ar fi spre folosul mântuinţii sufletelor voastre. Pentru care lucru aveţ datorie cu toţii, de la mic până la mare, să mă ascultaţ la céle ce vă învăţ de bine şi de folos, că acea ascultare nu o faceţ mie, ci lui Hristos, după cum zice la 10 capete ale Lucăi: Cel ce ascultă pre voi, pre mine ascultă şi cel ce să leapădă de voi, de mine să leapădă. Aşijderea şi fericitul Pavel zice la 13 capete cătră ovrei: Fraţilor, plecaţi-vă învăţătorilor voştri şi vă cuceriţ lor că priveghiază pentru sufletele voastre, ca cum ar fi să dea cuvânt, ca cu bucurie aceasta să facă, iar nu suspinând, că nu iaste de folos voao aceasta.

Drept aceia n-am pregetat, nici am lenevit, ca să nu fac datorie, după porunca stăpânului şi învăţătorului nostru Hristos, căruia mă şi rog ca să-m dea putere să vă pociu spune ceva de folos; ci vă pohtim de ascultare.

Precum un om casnic, vrând ca să samene grâu curat în holda lui, pune multă nevoinţă de-l cérne şi-l curăţă de neghină şi de altele, aşa şi sfinţii părinţii noştri au pus multă nevoinţă de au cernut cu ciurul chibzuelii toată sfânta Scriptură şi au ales ca nişte grâu curat din toate bunătăţile câte ar putea fi acéste trei bunătăţ mari: credinţa, nădéjdia şi dragostea şi le-au sămânat în holda sfintei bisérici, adecă în adunarea şi în inima celor credincioş. Şi are datorie fieştecare creştin a le ţinea şi a le face, căci fără acéste trei bunătăţ nu iaste cu putinţă nici cu un mijloc să se mântuiască creştinul, măcar de ar zice cine ce va vrea, căci acéstéa sunt teméele creştinătăţii. Că precum nu iaste cu putinţă a trăi neştine pre pământ fără de hrană trupească şi fără de îmbrăcăminte şi fără de somn, aşa nici fără de acéste trei bunătăţ carele sunt, precum am zis şi mai sus, credinţa, nădéjdea şi dragostea. Ce întâi voiu zice puţine cuvinte pentru nădéjde şi pentru dragoste, apoi voiu zice, pre urmă şi pentru credinţă, mai pre larg.

Nădéjdea iaste o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului, din dumnezeiasca strălucire, ca să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnzeu, ci să fie încredinţat cum că va lua, prin pocăinţă, ertăciune păcatelor şi verice altă cérere, sau trecătoare, sau vécinică. Şi iaste nădéjdia de 2 féliuri: una bună şi alta rea. Bună iaste acéia când nădăjduiaşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce va să petreacă, că nici ostenéşte, nici cheltuiaşte nimic, cum zice David, că: Cel ce nădăjduiaşte spre Dumnezeu mila îl va încungiura. Rea iaste acéia când nădăjduiaşte cineva la om să-i facă vreun bine, sau vreo îndemână la lucrurile céste trecătoare ale lumii, care nădéjde iaste mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăş David: Nu vă nădăjduiţ pre boiari, pre fiii oamenilor, la carii nu iaste mântuire. Aşijderea zice şi Solomon: Blestemat să fie tot cel ce nădăjduiaşte spre om.

Dragostea încă iaste o unire a mulţi într-una şi cale cătră Dumnezeu şi vârf tuturor bunătăţilor, după cum o adeverează şi fericitul Pavel la 13 capete cătră corinthéni, zicând: Decât credinţa şi decât nădéjdia iaste mai mare dragostea. Şi iaste şi aceasta de 3 féliuri: una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimitoare şi rea. Dragostea cea dumnezeiască iaste acéia ce zice la A dooa lége, la 6 capete: Să iubeşti pre domnul Dumnezeul tău i proci; iar cea firească iaste céia ce iubesc părinţii pre fii şi fiii pre părinţi şi fieştecare pe ruda sa şi pe priiatenii săi. Iar pentru dragostea cea pătimitoare şi rea, nu vom zice nimic, pentru căci fieştecare înţelept şi temătoriu de Dumnezeu o cunoaşte că nu e bună; şi pentru acéia, lipsească vorba ei de la mijloc, ca să nu ne spurcăm auzul.

Credinţa iaste fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu să văd dovediri, după cum zice apostolul Pavel: Şi fără de credinţă nu iaste cu putinţă nimeni să se mântuiască, precum vedem aceasta la toţ sfinţii şi la toţ drepţii cei mai înainte de lége şi cei de după lége. Că pentru credinţa lor cea dreaptă au aflat har înaintea lui Dumnezeu şi au făcut minuni mari şi preste fire, facând folos şi lor şi altora; şi era de pururea ochii lui Dumnezeu asupra lor şi cu urechile lui asculta rugăciunile lor, după cum zice David.

Aşijderea şi în sfânta Evanghelie vedem, în bogate locuri, că cei ce mergea la domnul Hristos, cu credinţă, auziia din gura lui: După credinţa voastră să se facă voao şi îndată să tămăduia, ver de ce boală ar fi fost. Şi putem lua pildă şi de pe vameşul acest de astăzi, ce pomenéşte sfânta Evanghelie, că bătându-ş pieptul şi zicând cu credinţă: Doamne, fii milostiv mie, păcătosului să pogorî îndreptat.

Dară noi, acum, că ne numim creştini, de pe ce fapte bune socotiţ că ne vom putea arăta creştinătatea şi blagocestiia ce avem şi să fim aleş şi despărţiţ de neamurile ce zicem noi că sunt păgâni? Că de vom zice: de pe credinţă, ne înşălăm, că noi credinţă nu avem: că de am avea credinţă am iubi pre Dumnezeu şi am păzi cuvintele lui şi am face, după putinţă, poruncile lui. Că zice la Ioan, în 14 capete: De mă iubéşte neştine, cuvântul mieu va păzi. Iar noi, în loc de a-l iubi şi a-i păzi cuvintele îl înjurăm şi-i ţinem cuvintele de râs şi de batjocură, ca când ar fi nişte basne. Iar de mă veţ întreba, în ce chip îl înjurăm, să vă spuiu: când înjurăm de lége pre cineva, pre Dumnezeu înjurăm. Că v-am spus mai sus, că credinţa iaste numai de un fel şi toţ oamenii cred în Dumnezeu, că Dumnezeu iaste liagea şi făcătoriul legii; şi pentru căci înjurăm légia, înjurăm pre Dumnezeu şi pentru acéia, iată dară, că n-avem credinţă.

De vom zice de pe nădiajde, că suntem aleşi din păgâni, nici aceasta nu o avem, căci că de am avea credinţă, poate doară că am avea şi nădiajde, că v-am spus mai sus că întâi iaste să crează neştine în Dumnezeu, apoi să nădăjduiască.

De vom zice de pe dragoste, că suntem aleş din păgâni, nici acéia nu o avem, că zice Ioann: De va zice cineva că iubéşte pre Dumnezeu şi pre fratele lui îl urăşte, mincinos iaste; că de vréme ce nu iubeşte pre fratele lui, că-l véde, dar pre Dumnezeu, că nu-l véde, cumu-l va putea iubi? Şi iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi şi nepohtindu-ne binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu, n-avem nici credinţă, nici nădiajde, nici dragoste şi suntem mai răi, să mă ertaţ, decât păgânii. Că zice apostolul Pavel: Limbile n-au lége şi fac ale legii. Iară noi, având lége, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoş decât toate neamurile şi decât toate limbile. Şi puteţ cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare nu înjurăm cu acéstia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocărâm cu acéstia poruncile lui? Că el singur ne-au arătat şi ne-au învăţat acéste taini, ca prin mijlocul lor să ne curăţim de păcate şi să-l înblânzim asupra noastră la scârbe şi la nevoi.

Dară noi, deaca auzim pre cineva că înjură [în jurăminte] de céle ce am zis, în loc de a-l certa şi a-l înfrunta, ca pre un om făr’de socoteală, noao ne pare bine şi râdem. De sunt acéstia lucruri creştineşti, zică cine are Dumnezeu.

Încăş, pe lângă acéstia toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinţii noştri îi ocărâm şi-i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ţinem intr-o nimica, pre călugări îi clevetim, pe preoţ îi ocărâm, bésericile le ţinem ca nişte grajduri şi când mérgem la dânsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul, unul altuia mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile şi praznicile nu le ţinem, ca o nimica, ci atuncea facem céle mai réle, de bucurăm pe dracul şi atunce vindem şi cumpărăm.

Şi în scurte vorbe, ne-am abătut cu toţii din calea dreptăţii şi împreună ne-am netrebuit, după cum zice David şi nu suntem până întru unul a cunoaşte şi a cerca pre domnul. Căci fiind orbiţ de deşărtăciunile céle lumeşti, nu ne bucurăm la altceva făr numai la lucrurile întunéricului veacului acestuia; şi suntem porniţ cu toţii spre răutăţ, ca o roată când dă de vale şi nu să poate opri şi suntem toţ, cu totul, ca nişte dobitoace necurate, tăvălindu-ne în răsfăciunile céle spurcate şi de nimica.

Şi acéstia toate nu să trag dintr-alta, fără numai din necredinţa noastră; că ni s-au împietrit inimile întru răutăţ, ca a lui faraon şi umblăm, ca nişte cai sirepi, făr de zăbală şi fărde ruşine, până vom cădea într-o vreo propastie şi vom peri. Cu acéste fapte ne lăudăm că suntem creştini! O, vai, de capetele noastre! Şi cu creştinătatea ce avem poate că vom fi socotind că numai căci ne numim creştini ne vom spăsi! Ba! Ci mai mare osândă vom să luom, de nu ne vom pocăi şi de nu ne vom lăsa de răutăţile noastre. Că zice Hristos: Nu cei ce-m zic mie Doamne, Doamne, vor întra întru împărăţiia ceriului, ci cei ce fac voia mea. Spuneţi-mi, rogu-vă, că eu poate că-m voiu fi eştit din fire, care voe a lui Hristos facem, sau care poruncă ţinem? Eu nu poci cunoaşte altceva, făr numai un nume uscat şi sec, ce avem făr de nici o faptă bună. Şi încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dumnezeu pe voia noastră pentru căci ne numim creştini! Ba încă bine că nu ne prăpădéşte ca pe sodomiténi, că vedem depărtarea lui Dumnezeu cu ochii noştri şi cunoaştem că din răutăţile noastre ne vin atâta féliuri de boale şi atâtea féliuri de morţi şi alte nevoi şi scârbe şi nicidecum nu ne venim în fire, ca să ne părăsim de răutăţile noastre.

Ci iată, că vă zic, iubiţilor miei şi vă învăţ cu frica lui Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstoriu ce vă sunt, să vă veniţ în fire şi să vă căiţi de lucrurile céle necuvioase, că Dumnezeu iaste milostiv şi deaca va vedea întoarcerea noastră şi pocăinţa cea bună, ne va erta. Că zice prin rostul Isaiei: Întoarceţi-vă cătră mine şi mă voiu întoarce şi eu cătră voi.

Şi vă poruncesc tuturor, câţ sunteţ cu meşterşug şi cu neguţătorii, veri de ce breaslă, ca de acum înainte, duminecile şi sărbătorile céle mari ce să numesc domneşti şi ale Maicăi Précistii şi a unora din sfinţii cei numiţ, să vă închideţ prăvăliile şi nici să vindeţ, nici să cumpăraţ nu numai de la creştini, ce nici de la turci, nici de la alţii, nici să lucraţ şi precum zic să faceţ, că nefăcând să ştiţ bine că vă voiu pedepsi besericéşte, cu pravila şi pre dreptate, nefăcându-vă nici o năpaste. Şi încăş, pre carii să vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii şi poruncii besericeşti îi vom pedepsi şi cu domniia.

Şi nimeni să nu socotească, din voi, şi să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ş caută vlădiciia lui, ci să améstecă întru ale noastre? De n-aţ ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă învéţe, iată că acum veţ şti că am treabă cu toţ oamenii câţ sunt în Tara Rumânească, de la mic până la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi din ceia ce nu sunt de o lége cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletéşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ, iar nu de la alţii, până când vă voiu fi păstoriu.

Ci vă caută în scurte cuvinte să mă ascultaţ de veţ fi creştini şi de vă ţineţ ai lui Hristos, că precum nu pot fi oile fărde păstoriu, aşa nici norodul fărde arhiereu şi verice va păsa cuiva la céle sufleteşti, alérge la mine ca la un părinte, că-l voiu vindeca, cu ajutoriul lui Hristos.

Încăş poate să zică fieştecine din voi, în gândul său: dară noi avem nevoi gréle asupra noastră şi nu putem să facem acéste ce zici; ci eu încă zic că iaste aşa şi crez. Numai la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel jug ce trageţ voi, trag şi eu; dară n-am putére să zic nici să gândesc aşa, căci că precum cére împăratul dăjdi de la noi, aşa ne cére şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos la Evanghelie: Daţ ale chesariului, chesariului şi ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu. Să nu socotiţ că-i va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru căci avem nevoi, deaca nu vom face după putinţă şi poruncile lui, ce ne va băga de unde nu vom putea să mai eşim. Ci să lăsăm năravurile céle rele şi obicéele céle necuvioase, ca doară s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte şi să ne chivernisească cu mila lui cea bogată, căruia mă şi rog să tipărească şi să pecetluiscă în inimile voastre acéstia câte v-am vorbit, ca să nu le uitaţ, ci, după putinţă de pururea să le faceţ şi precum înţelepţéşte pre cei orbi şi pre cei sfărâmaţ îi îndreptează aşa să ne înţelepţească şi pre noi şi să ne îndreptéze pre calea cea dreaptă a mântuinţii, ca de pururea să mărim şi să proslăvim numele lui cel sfânt şi preasfânt. Amin.

Antim Ivireanul (n. circa 1650 în Iviria — martirizat în 1716) a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecţie de predici folosite la Marile Sărbători de peste an. Antim Ivireanul a înfiinţat prima bibliotecă publică în Bucureşti, în secolul XVIII.

Supplex Libellus Valachorum

Intitulată pe scurt Petiţia românilor din Transilvania, Supplex… este un memoriu pe care românii din Transilvania îl înaintează Curţii Austriece în anul 1791. Este cel mai important document politic al românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea, operă colectivă întocmită de mai mulţi intelectuali cu înaltă pregătire, prin care se face o pledoarie asupra drepturilor politice ale românilor din Transilvania.

Previous Older Entries